Privarea copilului în a experimenta emoții în raport cu propria persoană sau în relație cu alte persoane, dezvoltă un potențial de handicapare emoțională a copilului, un blocaj în a nu se conecta la sine, în a nu-și asculta corpul, de a-și auto anula emoțiile, de sărăcire emoțională.

Se întâmplă, nu de puține ori, ca atunci când copilul cade,  se lovește, să încercăm să îl încurajăm prin formule de genul „nu este nimic, tu ești băiat / copil mare”,  „lasă că nu te-ai lovit așa tare,  nu are ce să te doară”,  „băieții nu plâng”,  „e rușine să plângi,  te vede lumea”. Din dorința de a face bine, de fapt, îi facem un rău copilului anulându-i emoțiile.

Faceți o călătorie imaginară în timp și gândiți-vă la o situație similară din copilăria voastră – o căzătură, o lovitură și brusc, în momentul următor vi s-a interzis să vă trăiți durerea „nu plânge că ești mare”, „lasă ca nu te-ai lovit așa tare” sau „o meriți”, ori mai rău, ți-ai mai luat și o urecheală zdravănă că nu ai fost atent/ă. Îți amintești? Fii sincer/ă cu tine, cum te-ai simțit? Ți-ai înghițit lacrimile și rușinea? Ți-ar plăcea ca și copilul tău să trăiască asta? Gândește-te că astfel de întâmplări sunt trăite mai intens de un copil.  Îți amintești? Acum crezi că îi vei mai putea anula copilului tău emoțiile și dreptul la lacrimi?

Nodul în gât care apare uneori poate simboliza lacrimile neplânse,  emoțiile înăbușite.

Sensibilitatea nu este o slăbiciune. Senzațiile și emoțiile sunt parte a vieții,  iar rușinea nu are ce căuta în povestea de azi.

Atât fetițele, cât și băieții au dreptul să plângă pentru că natura, Dumnezeu, cum vreți să-i spuneți, ne-a dat darul de a ne spăla durerea interioară cu lacrimi.

Validează-i emoțiile copilului tău. Coboară la el, înțelege-i durerea și ajută-l să se ridice.

O zi cu înțelepciune!

Cu drag,

Iulia Pasarin – psiholog clinician si psihoterapeut integrativ

Te invit sa vizitezi si pagina de Servicii

Articol publicat si pe Smart and happy child

 

Ascunderea adevărului prin “omisiune” sau “distorsionarea realităţii” este un lucru întâlnit atât la copiii cât şi la adulţi. Pentru că subiectul este unul complex am să mă opresc în acest material asupra obiceiului de „deturnare” a adevarului la copiii mici şi preşcolari.

Copiii spun lucruri neadevarate, inventeaza „explicaţii”, fabulează sau distorsionează adevărul din diferite motive în funcţide de vârsta, situaţie şi motivaţia pe care o au. Dacă la început, în jurul vârstei de 3 ani, copiii spun minciuni pentru că nu fac diferenţa între imaginaţie, fantezie şi realitate, mai târziu motivele pentru care “modifică” sau “omit” adevărul pot fi diverse. Astfel, cele mai întalnite situatii în care copiii distorsioneaza adevarul sunt:

  • dorinţa de a ascunde că au făcut ceva “rău” pentru că ştiu că nu este bine ceea ce au făcut şi încearcă să ascundă adevărul temându-se de consecinţe şi / sau pedeapsă. De exemplu, nu mai au voie să se uite la un desen animat, nu mai au voie să se joace cu un anumit joc
  • nevoia de a-i impresiona pe ceilalţi şi atunci „înfloresc” adevărul, lasă frâu liber fanteziei
  • nevoia de a atrage atenţia, de a parea „interesanţi”
  • dorinţa de a manipula o persoană / situaţie. De exemplu, atunci când sunt (chiar si ocazional) în grija unei persoane străine spun că mama îi lasă să mănânce câte dulciuri vor sau îi lasă să se uite la televizor cât vor ei
  • imitaţia – dacă fraţii, copiii mai mari sau adulţii din jurul lui mint şi nu păţesc nimic, copilul va crede că este în regulă să facă şi el acelaşi lucru nevăzând nimic rău în asta.

Ce putem face pentru a încuraja copilul să spună adevărul?

În primul rând trebuie să ţinem seama de vârsta pe care copilul o are. Atunci cand copilul este foarte mic „minciunile” sunt rodul imaginaţiei coplului.

In cazul in care copilul se apropie de vârsta de 5 ani putem să discutam cu el despre consecinţele pe care le poate avea distrosionarea adevărului, putem să utilizăm poveşti şi jocuri tematice pentru a-l încuraja să spună adevărul.

Pedepsirea copilului pentru că „distorsionează adevărul” nu este o soluţie, impotant este ca el să înţelegă diferenţa dintre bine şi rău, dintre adevăr şi minciună, faptul că o minciună spusă poate avea consecinţe neplăcute pentru anumiţi oameni. Vorbind, povestind şi jucându-ne cu copilul îi putem exemplifica importanţa adevărului şi punem fundaţiile asumării responsabilităţii pentru ceea ce spune şi face copilul pentru când va creşte mai mare şi va înţelege mai bine.

Este foarte importantă puterea exemplului pentru că in cazul in care copilul îi vede pe cei din jur spunând minciuni fără să păţească nimic, atunci va considera că este ok să minţi dacă şi fratele / sora / mami / tati / buni face acest lucru.

Este important să vă păstraţi răbdarea şi să îl încurajaţi pe copil să recunoască dacă a greşit / a spus o minciună. Vorbiţi cu el despre acest lucru. Aveţi grijă ca şi limbajul non-verbal (mimică, gestică, poziţia corpului), paraverbal (tonul vocii) să fie în acord cu ceea ce spuneţi şi adaptat situaţiei şi vârstei copilului.

Până data viitoare vă doresc linişte, echilibru şi răbdare cu puiul vostru! El va fi oglinda voastră, a familiei!

Cu drag,

Iulia Păsărin – psiholog clinician şi psihoterapeut integrativ

0728.967.011

Resurse: “Lies: why children lie and what to do” Raising Children Network

 

PsyEssential
CIF: RO
Strada Coltei
CP: 005 Bucuresti (Romania)
Tel: 0728.967.011

iulliapasarin@gmail.com

CABINET DE PSIHOLOGIE SI PSIHOTERAPIE