A fost odata o fetita cu ochi mari si codite impletite. Cand am vazut-o nu mi-am imaginat ce durere de suflet o aduce la mine, dar fetita mi-a povestit si mi-a dat voie sa stiu. „Stii, eu am tot ce imi doresc,  dar ma simt impartita asa…  intre doua case”. Fetita a continuat si a raspuns intrebarii mele nerostite, dar afisate in privirea si le chipul meu. „Mami si tati locuiesc separat, iar noi trei ne iubim foarte mult,  dar tata locuieste in alta tara pentru ca acolo lucreaza si eu cu mama locuim aici.  Mergem la tati in vacante, iar tati vine aici in concedii, dar eu ma simt asa….  intre doua case si…  am obosit.  Imi place cand suntem impreuna, toti trei, aici sau acolo, dar nu se poate tot timpul.  Eu sunt mare, am aproape 8 ani si inteleg ca tati face asta pentru familia noastra, pentru toti trei, dar tot imi este greu”. Si doua bobite de lacrimi au alunecat pe obrajii fetitei. 

O fetita inteligenta, intelegatoare,  sensibila,  cu doi parinti care o iubesc,  iar ea simtindu-se impartita intre doua case.

Intr-un final,impreuna, toti patru am creat o solutie, iar acum totul este bine. Dar desenul fetitei dintre doua case mi- a ramas in minte si suflet.

Ganduri de bine!

Iulia Pasarin

psiholog clinician si psihoterapeut integrativ

 

Copilul înconjurat cu dragoste necondiţionată, cu o disciplină pozitivă, căruia i s-a acordat spaţiu şi timp pentru a explora, a cunoaşte lumea înconjuratoare şi pe sine, căruia nu i s-a luat dreptul de “a greşi” va da dovadă de încredere în sine, va dezvolta un tip de ataşament sigur, iar în jurul vârstei de 2 ani va face primul pas spre independenţă.

Acest prim pas este însoţit de un comportament de tipul “eu pot”, „eu ştiu”, „fac eu”, „lasă-mă, pot eu”. În această etapă copilul tinde să decidă singur cu ce se îmbracă, începe să îşi aleagă desenul preferat, povestea preferată, vrea să mănânce singur, să se îmbrace, să se încalţe, să coloreze, sa facă diferite activităţi pe care deşi le-a văzut o singură dată vrea sa le imite, să le facă singur, fără ajutor, iar adultul este îndepărtat. Cu puţin tact, răbdare şi noroc îl putem convinge spunându-i „hai să mai fac eu o dată şi apoi faci tu singur”. Cu această frază sau ceva asemănător şi cu un comportament calm și jucăuş există şanse să avem sorţi de izbândă … sau poate nu:)

Deşi este o perioadă solicitantă pentru părinţi, în special pentru mama și/sau pentru persoana care are grijă de copil este important să încurajăm copilul, să nu râdem de el, să nu îl privăm de dreptul de a explora, de a învăţa, să nu fim agresivi verbal sau fizic (uneori este suficient să îl împingem uşor sau să îl scuturăm puţin şi copilul să se simtă descurajat). Această perioadă poate fi cu atât mai solicitantă şi mai puţin plăcută pentru mama și/sau persoana care are grijă de copil, cu cât aceasta îşi dă seama că al ei copil nu mai este la fel de dependent de ea şi mama sau persoana care îngrijeste copilul poate trăi un sentiment de abandon, de trădare emoţională. Cu toate acestea, cele mai multe mame și/sau persoane care îngrijesc copilul se adaptează într-un mod adecvat şi sănatos acestui comportament normal al copilului, pun pe primul plan nevoile copilului şi îl încurajează să exploreze, să creeze, să construiască.

În această primă importantă perioada de trăire a autonomiei apare și binecunoscutul răspuns „nu” foarte utilizat al copilului pentru aproape orice „nu mănânc”, „nu vreau să dorm”.

Dar şi de cealaltă parte întâlnim greutatea părinţilor sau a celor care au grijă de copil să îi refuze ceva copilului. Ţine de abilitatea şi maturitatea părinților sau a celor care îngrijesc copilul să îl refuze pe acesta atunci când vrea să se uite la desene în timp ce mănâncă sau dorește cea de-a doua prăjitura la desert. Este important să stabilim limite şi reguli şi să îi explicăm copilului de ce nu suntem de acord cu un anumit comportament social, alimentar.

La polul opus copiilor care fac pași spre independență se află copiii al căror elan spre această nouă stare este tăiat încă de la început fiind pedepsit atunci când are o iniţiativă sau repetându-i-se constant „tu nu poți pentru că eşti mic, lasă că iţi fac eu” sau „Vezi că nu poţi? Data viitoare lasă-mă pe mine”. Şi încet, încet copilul îşi pierde dorinţa de a încerca şi se complace în această situaţie.

Este important să fim consecvenţi în regulile impuse copilului atât timp cât ele nu sunt absurde, rigide şi nu întreţin un comportament dependent al copilului faţă de adult din nevoia celui din urmă de a se simţi util. Este la fel de important ca pe masură ce copilul creşte să fim flexibili şi să negociem anumite reguli (cum ar fi ora de culcare, ce hăinuţe vrea să poarte a doua zi). Până la urmă acum începe să își exprime dorințele și nevoile și este important pentru etapele viitoare să îl încurajăm să facă asta.

Dacă, de exemplu, copilul dorește să se îmbrace cu o rochiță asemănătoare unui personaj dintr-un desen animat (cum am întâlnit în cazul câtorva micuţe şi cochete cliente în cabinet), dar ţinuta se dovedeşte a fi nepotrivită pentru temperatura de afară (rochița subțire, cu mâneca scurtă, dar în anotimpul de iarnă), putem să deschidem fereastra și să îi arătăm copilului că este frig (lucru ce va fi simțit și de către acesta) și atunci șansele de a pune o hăinuță mai groasă înainte de a ieşi din casă cresc considerabil. Desigur, copilul va avea nevoie de timp de gândire, nu va accepta în secunda doi, dar cu răbdare şi tact vom face paşi mici spre succesul final.

Aşadar, chiar dacă este solicitantă pentru adulţi, această etapă este importantă în viaţa copilului şi este nevoie de răbdare, tact şi abilităţi de negociator pentru a trece cu bine peste aceasta etapă, pentru a creşte un copil cu încredere în el si capacitatea de a se exprima, de a nu se transforma.

Cu drag,

Iulia Pasarin, psiholog clinician si psihoterapeut

0728.967.011

Articol publicat si pe Smartandhappyclid.ro

 

Din dorinţa de a-l atrage pe copil în diferite activităţi, de multe ori îi oferim recompense.

Oferirea unor recompense este şi un mod de manipulare ca acesta să facă ceea ce noi ne dorim, dar şi de “şantaj” – “nu ieşi afară dacă nu îţi faci temele”, “dacă îţi faci curat în cameră, îşi dau o prăjitură”. Oferirea de recompense se dovedeşte uneori a fi şi o cale comodă şi “rapidă” de a obţine rezultatul dorit la un moment dat.

Deşi s-au scris multe cărti şi articole pe această temă – atât pro cât şi contra recompenselor şi a motivaţiei extrinseci prin recompensă – nu intenţionez cu acest articol să condamn sau să laud acet tip motivare prin recompensă, ci doar să atrag atenţia asupra pericolelor recompenselor alimentare (în special).

Oferirea unor recompense alimentare este foarte periculoasă. Copilul va integra acest obicei şi va învaţa să se autorecompenseze în acest fel atunci când are o reuşită, dar există riscul să se “autorecompenseze” cu “o ciocolăţică, o prăjiturică” şi atunci când are un eşec pentru a-şi “îndulci ziua”, pentru că “merită ceva bun pentru efortul depus, indiferent de rezultat”.

Pe măsură ce copilul creşte există riscul ca atunci când se simte rău, când este trist, dezamăgit să se refugieze în mâncare pentru a căpăta o stare de bine, stare pe care o asociază – mai mult sau mai puţin conştient  – cu starea de bine resimţită în copilărie atunci când era recompensat pentru un anumit lucru cu “ceva dulce”, iar refugiul în mâncare poate deveni un pericol real.

Oferirea de recompense alimentare poate duce la obezitate (şi să nu uităm de obezitatea infantilă), la instalarea bulimiei care duce la declanşarea în serie şi a altor afecţiuni ale aparatului digestiv, ale inimii, dar şi la depresie sau dezvoltarea unor dependenţe.

Deşi sunt situaţii în care apelăm la motivaţia extrinsecă oferind steluţe, buline colorate este bine să începem să educăm copilul în spiritul motivaţiei intrinseci (a stării de bine pe care ne-o dă faptul că a făcut curat în cameră şi a fost lăudat – de exemplu).

Deşi este nevoie de mai mult timp şi implicare pentru a dezvolta un tip de motivaţie intrinsecă la copil, este de preferat ca în cazul în care apelăm pentru o perioadă de timp la recompense acestea să fie de tip recompensă socială (laudă, apreciere) sau în activităţi favorite (mers în parc, jocul la calculator pentru 30 de minute, mers la film) în defavoarea recompenselor materiale – bani, jucării, dulciuri.

În tot ceea ce am spus mai sus m-am referit în special la educarea în familie.

În ceea ce priveste şcoala, notele şi calificativele obţinute în cadrul instituţiei de învăţământ sunt şi ele o recompensă, dar, deşi la prima vedere încurajează o motivare extrinsecă, faptul că acel copil a învăţat şi a luat o notă mare, duce la primirea unor aprecieri şi laude verbale din partea celorlalţi, fapt care îl face să se simtă valorizat (pentru seriozitate, implicare, timpul acordat învăţării), caz în care vorbim de o recompensă pozitivă, care va duce la încurajarea motivării intrinseci, stimulând dezvoltarea unui tip de gândire de genul “învăţ, sunt apreciat, voi putea să îmi aleg orice profesie în viitor, voi fi independent şi voi face ceea ce îmi place”.

Şi în cazul performanţelor şcolare vom evita lucruri de genul “Poftim cea mai mare felie de prăjitură pentru că ai luat o notă bună” sau “Hai să îţi cumpăr o tabletă nouă”, ci mai degrabă o îmbrăţişare, apreciere verbală, valorizare prin gesturi şi cuvinte. Pentru că gândurile, gesturile şi emoţiile sunt hrănitoare şi potenţatoare pe termen lung.

Până data viitoare aveți grijă de voi şi de copilul vostru!

 Cu drag,

Iulia Pasarin, psiholog clinician si psihoterapeut

0728.967.011

Articol publicat si pe Smartandhappychild.ro

 

 

Ascunderea adevărului prin “omisiune” sau “distorsionarea realităţii” este un lucru întâlnit atât la copiii cât şi la adulţi. Pentru că subiectul este unul complex am să mă opresc în acest material asupra obiceiului de „deturnare” a adevarului la copiii mici şi preşcolari.

Copiii spun lucruri neadevarate, inventeaza „explicaţii”, fabulează sau distorsionează adevărul din diferite motive în funcţide de vârsta, situaţie şi motivaţia pe care o au. Dacă la început, în jurul vârstei de 3 ani, copiii spun minciuni pentru că nu fac diferenţa între imaginaţie, fantezie şi realitate, mai târziu motivele pentru care “modifică” sau “omit” adevărul pot fi diverse. Astfel, cele mai întalnite situatii în care copiii distorsioneaza adevarul sunt:

  • dorinţa de a ascunde că au făcut ceva “rău” pentru că ştiu că nu este bine ceea ce au făcut şi încearcă să ascundă adevărul temându-se de consecinţe şi / sau pedeapsă. De exemplu, nu mai au voie să se uite la un desen animat, nu mai au voie să se joace cu un anumit joc
  • nevoia de a-i impresiona pe ceilalţi şi atunci „înfloresc” adevărul, lasă frâu liber fanteziei
  • nevoia de a atrage atenţia, de a parea „interesanţi”
  • dorinţa de a manipula o persoană / situaţie. De exemplu, atunci când sunt (chiar si ocazional) în grija unei persoane străine spun că mama îi lasă să mănânce câte dulciuri vor sau îi lasă să se uite la televizor cât vor ei
  • imitaţia – dacă fraţii, copiii mai mari sau adulţii din jurul lui mint şi nu păţesc nimic, copilul va crede că este în regulă să facă şi el acelaşi lucru nevăzând nimic rău în asta.

Ce putem face pentru a încuraja copilul să spună adevărul?

În primul rând trebuie să ţinem seama de vârsta pe care copilul o are. Atunci cand copilul este foarte mic „minciunile” sunt rodul imaginaţiei coplului.

In cazul in care copilul se apropie de vârsta de 5 ani putem să discutam cu el despre consecinţele pe care le poate avea distrosionarea adevărului, putem să utilizăm poveşti şi jocuri tematice pentru a-l încuraja să spună adevărul.

Pedepsirea copilului pentru că „distorsionează adevărul” nu este o soluţie, impotant este ca el să înţelegă diferenţa dintre bine şi rău, dintre adevăr şi minciună, faptul că o minciună spusă poate avea consecinţe neplăcute pentru anumiţi oameni. Vorbind, povestind şi jucându-ne cu copilul îi putem exemplifica importanţa adevărului şi punem fundaţiile asumării responsabilităţii pentru ceea ce spune şi face copilul pentru când va creşte mai mare şi va înţelege mai bine.

Este foarte importantă puterea exemplului pentru că in cazul in care copilul îi vede pe cei din jur spunând minciuni fără să păţească nimic, atunci va considera că este ok să minţi dacă şi fratele / sora / mami / tati / buni face acest lucru.

Este important să vă păstraţi răbdarea şi să îl încurajaţi pe copil să recunoască dacă a greşit / a spus o minciună. Vorbiţi cu el despre acest lucru. Aveţi grijă ca şi limbajul non-verbal (mimică, gestică, poziţia corpului), paraverbal (tonul vocii) să fie în acord cu ceea ce spuneţi şi adaptat situaţiei şi vârstei copilului.

Până data viitoare vă doresc linişte, echilibru şi răbdare cu puiul vostru! El va fi oglinda voastră, a familiei!

Cu drag,

Iulia Păsărin – psiholog clinician şi psihoterapeut integrativ

0728.967.011

Resurse: “Lies: why children lie and what to do” Raising Children Network

 

Ştim cu toţii că principala activitate a copiilor este jocul. Jocul cu păpuşi, maşinuţe, animăluţe de companie, jocul cu adulţii apropiaţi sau cu alţi copii, iar uneori jocul cu prieteni imaginari. Când apar prietenii imaginari? În jurul varstei de 3 ani imaginaţia copiilor devine foarte activă, aşa că nu trebuie să vă îngrijoraţi dacă vă surprindeţi copilul jucându-se sau vorbind cu unul sau mai mulţi prieteni imaginari. Apariţia prietenului imaginar în viaţa copilului se poate datora mai multor factori. Am să mă opresc asupra câtorva dintre aceştia, precum:

  • singuratatea, faptul că nu are prienteni cu care să se joace atât de mult cât îşi doreşte,
  • dorinţa de a deţine controlul, un prieten imaginar “făcând” şi “acceptând” întodeauna ceea ce doreşte copilului,
  • dorinţa de a fi acceptat, prietenul imaginar acceptă toate ideile, gândurile, faptele copilului fără a-l critica,
  • timiditatea, copilul temandu-se sau ruşinându-se prea tare să spună anumite lucruri despre el, cum ar fi faptul că se teme de întuneric şi atunci va spune “prienenului meu îi este frică de întuneric” adevăratul mesaj fiind ascuns în spatele acestui joc,
  • fuga de responsabilitate, de pedeapsă – în aceste situaţii copilul dând vina pe prietenul imaginar atunci când sparge un pahar, scrie pe perete sau face alta boroboaţă,
  • un refugiu în lumea basmelor în care ei cred.

Apariţia prietenilor imaginari este un produs al fanteziei copilului care dă dovadă de creativitate, originalitate, de capacitatea de a se adapta factorilor exteriori şi de a face faţă temerilor aşa cum poate la vârsta lui. Prietenii imaginari pot fi personaje din benzile desenate, din filmele pe care le-a văzut copilul sau personaje despre care i s-a povestit, dar pot fi şi creaţia originală a minţii copilului, un “mix” între aceste personaje şi altele imaginate de el.

Când copilul peterece prea mult timp cu prietenii imaginari Prientenii imaginari îl pot ajuta pe copilul tău să îşi exprime nevoile, fricile, dorinţele, să îşi exprime trăririle atunci când din diferite motive nu poate face acest lucru direct pentru că îi este ruşine sau teamă, dar te pot ajuta şi pe tine să îţi cunosti mai bine copilul. Dacă micuţul tău vorbeşte despre temerile prietenului său imaginar, discută cu el despre ce simte vis-a-vis de fricile acestuia. De exemplu, dacă fiul sau fiica ta îţi spune că prietenul lui se teme de câini, vorbeşte cu el, vezi ce simte, cum gândeşte, învaţă-l să îşi recunoască temerile, să exprime ceea ce gândeţte fără a critica modul în care prientenul lui imaginar “intermediază” lucrurile, învaţă-l să controleze aceste temeri. Dacă totuşi copilul tau preferă să se joace cu prietenii imaginari şi atunci când se poate juca cu copii reali, de vârste aproiate, acceptă greu prietenia şi compania altor copii, ar trebui să vezi ce se intamplă, de ce doreşte să facă acest lucru, de ce fuge. Cu abilitate, discutând cu copilul poţi afla multe lucruri despre el, despre temerile şi nesiguranţa lui, despre sursa lor. Dacă ai nevoie de ajutor nu ezita să apelezi la un psiholog. Acesta îl poate ajuta pe copil să îşi exprime temerile şi să le recunoască, să îşi dezvolte abilităţile de comunicare şi relaţionare, dar acest lucru îl poate face numai în parteneriat cu tine, părintele lui.

Ce poţi să faci?

Ca şi parinte nu trebuie să îl întrebi pe copil dacă are prieteni imaginari dacă el nu îţi vorbeşte aceştia (da, uneori pot fi mai multi prieteni imaginari J ). Dacă alege să îţi spunî despre acest prieten imaginar fii înţelegator, suportiv şi nu râde de copil, acest lucru s-ar putea să afecteze comunicarea voastră, dar şi imaginea pe care şi-o formează copilul despre el. Totuşi, în activităţile copilului nu îl include şi pe prietenul lui imaginar, decât dacă copilul doreşte acest lucru şi îşi exprimă dorinţa direct. Este posibil că atunci când greşeşte copilul să dea vina pe prientenul lui imaginar sau pe jucării, acest comportament netrebuind acceptat şi încurajat de părinţi. Este bine să încerci să responsabilizezi copilul pentru faptele sale, dar ai grija să alegi cu atenţie cuvintele, adaptează discursul, tonul, comportamentul vârstei copilului pentru ca cerinţele tale să fie înţelese de copil şi ai grija la cuvinte, tonul vocii, mimica şi gestica pe care o ai atunci când discuţi cu el. Până în jurul varstei de 5 ani copii nu fac prea bine diferenţa dintre real şi imaginar motiv pentru care nu trebuie să fi prea dur cu el. Este chiar tentat să creadă că toate lucrurile din jur sunt însufleţite, aşadar nu râde de el şi nu îl certa, doar fii alături de el şi explică-i cu răbdare şi folosind cuvinte pe care să le înţeleagă. În cazul în care copilul tău “îţi prezintă” preietenul imaginar este ok să îl accepţi, dar nu îl încuraja să se joace prea mult cu acesta, atrage-l în jocuri care îi plac, implică-i şi pe ceilalţi copii pentru a încuraja relaţionarea şi interacţiunea cu lumea reală, pentru a-i dezvolta abilităţile de comunicare, încrederea în el.

Articol scris de Iulia Păsărin- psiholog clinician şi psihoterapeut integrativ

Doresti o programare pentru tine sau copilul tau? O poti face la numarul 0728.967.011

– o poveste despre lumina si intuneric –

A fost odata ca niciodata un batran indian. Intr-o dimineta nepotulul lui s-a trezit si i-a spus ca a avut un vis tare ciudat.

– Dragul bunicului! Ia stai tu aici pe piciorul meu si povesteste-mi ce ai visat, i-a spus bunicul.

– Pai bunicule, am visat ca in mine se dadea o lupta, o lupta puternica ca intre doi lupi. Un lup era bun si unul rau. Dar sunt tare necajit pentru ca m-am trezit si nu stiu care dintre lupi a castigat.

Bunicul zambi si mangainu-l pe nepot ii spuse:

– Dragul bunicului, in fiecare dintre noi se lupta doi lupi – unul bun si unul rau. Lupul cel bun inseamna bunatatea, iubirea, linistea, modestia, curajul, generozitatea, compasiunea, adevarul, iar lupul cel rau reprezinta furia, gelozia, invidia, rautatea, minciuna.

– Bunicule si care lup castiga? a intrebat nepotul

Bunicul zambind si mangaindu-l usor pe nepot i-a spus:

– Dragul bunicului, va gastiga acel lup pe care il hranesti mai mult.

(autor necunoscut)

 

Tu stii diferenta dintre bine si rau? I-ai spus vreunui copil aceasta poveste?

L-ai invatat sa faca diferenta dintre bine si rau?

Acum este un moment bun sa ii vorbesti copilului tau  sau copilului interior despre bine si rau, despre intunenricul si lumina care se lupta in fiecare dintre noi, sa il inveti sa aleaga sa mentina aprinsa lumina din interior.

Sa auzim de bine,

Iulia Pasarin

In construirea unei relatii armonioase  intre parinti si copil un rol important il are tipul de limbaj de iubire al copilului. Daca nevoia de iubire a copilului nu este satisfacuta, daca rezervorul lui de iubire este gol, sunt putine sanse ca dezvoltarea copilului sa decurga într-un mod armonios si ca el sa functioneze la un nivel optim. Investirea copilului cu iubire, afectiune, întelegere, formarea unui tip de atasament sigur, dar si responsabilizarea pentru propriile ganduri si fapte, la care se adauga învatarea modului de a-si exprima sentimentele si de a-si controla furia, iata doar cativa dintre pilonii care stau la baza dezvoltarii copilului dumneavoastra la un potential maxim.

Cu siguranta toti parintii îsi iubesc copiii, dar daca copilul nu simte asta, daca parintele nu îi vorbeste în principalul limbaj de iubire pe care il percepe copilul, se poate întampla ca el sa nu perceapa asta sau sa nu se simta suficient de iubit.

Gasirea si utilizarea limbajului principal de iubire al copilului dumneavoastra nu înseamna ca pe parcursul dezvoltarii sale nu va mai avea acte de nesupunere, dar cu siguranta faptul ca se stie si se simte iubit va va fi util în cresterea lui pentru a-l ajuta sa devina un adult responsabil. Asadar, „iubirea este fundamentul”.

Pornind de la acest principiu, s-a observat ca exista mai multe limbaje de iubire, mai precis 5 si anume: limbajul de iubire mangaierile fizice, limbajul de iubire cuvinte de încurajare, limbajul de iubire timpul acordat, limbajul de iubire darurile si limbajul de iubire serviciile.

Toate cele 5 limbaje de iubire trebuie sa fie prezente si sunt necesare în dezvoltarea copilului, dar unul dintre ele va deveni principalul limbaj de iubire, cel la care copilul va fi mai sensibil, cel la care se va constata ca va reactiona mai bine.

Limbajul de iubire nr. 1: mangaierile fizice. La copiii al caror principal limbaj de iubire consta în mangaieri fizice constatam importanta pe care o dau acesti copii îmbratisarilor, sarutarilor, atingerilor usoare pe umar, brat sau crestetul capului. Pentru acesti copii pe langa  cuvintele de afectiune pe care parintii le adreseaza, îmbratisarea oferita atunci cand pleca sau vin acasa, atingerea usoara pe umar atunci cand fac o fapta buna, simpla mangaiere pe crestet este o confirmare a faptului ca acestia îi iubesc. Asadar, îmbratisati-va copilul!

Limbajul nr. 2 de iubire: cuvinte de încurajare. Încarcatura emotionala a cuvintelor este receptata de copii înca dinainte a întelege sensul acestora. Astfel, tonul vocii, blandetea, atmosfera afectuasa sunt factori care comunica iubire si caldura emotionala unui nou nascut, de exemplu, precum si copiilor cu varste foarte mici care înca nu înteleg sensul cuvintelor. O data cu cresterea copilului si întelegerea sensului cuvintelor, vorbele de lauda, de afectiune, de tandrete, de încurajare devin ca un „balsam pentru sufletul copilului” care il hranesc pe interior, oferindu-i sentimentul valorii de sine si al sigurantei, copilul beneficiind de încarcatura pozitiva a acestor cuvinte toata viata. La opusul cuvintelor cu încarcatura pozitiva se aflla vorbele taioase, criticile care pot afecta imaginea de sine a copilului si pot pot arunca îndoieli asupra capacitatilor sale. Asadar, ganditi-va cat de mult va hraniti copilul pe interior spunandu-i o vorba buna sau un simplu „te iubesc”

Limbajul numarul 3 al iubirii: timpul acordat. Ceea ce este important pentru copiii care au ca principal limbaj de iubire timpul acordat este faptul ca faceti ceva împreuna, ca sunteti împreuna. Fie ca va jucati sau cititi o poveste sau mergeti în parc, important pentru copilul dumneavoastra este faptul ca sunteti doar cu el, ca îi acordati atentie doar lui, ca va petreceti timpul doar cu el. Timpul acordat presupune si contact vizual pozitiv, plin de afectiune, deci nu uitati sa va priviti copilul si sa îi transmiteti caldura, sprijinul si iubirea voastra neconditionata si privindu-l.

Indiferent daca principalul limbaj al iubirii copilului dumneavoastra este timpul acordat sau un alt tip de limbaj, nu uitati ca toti copii au nevoie de cat mai multa atentie din partea parintilor, de timp petrecut împreuna cu ei. Un simplu „tati, mami, hai sa ne jucam” poate însemna „daca va petreceti mai mult timp cu mine inseamna ca ma iubiti”. Petrecerea timpului cu copilul dumneavoastra înseamna sa creati amintiri pe care el, dar si dumneavoastra, le veti avea toata viata!

Limbajul nr. 4 al iubirii: darurile. Desigur ca tuturor copiilor (si nu numai) le face placere sa primeasca daruri, dar pentru unii copii darurile sunt cele care le spun cat de mult sunt iubiti. Într-un fel, acesti copii masoara iubirea în cadouri. De multe ori darurile pot fi simbolice sau create de parinti, fara a fi costisitoare, dar pentru copilul care are ca principal limbaj de iubire darurile, fiecare din cadourile primite se traduce prin iubire „mi-a facut acest dar (cadou) pentru ca ma iubeste”. Sigur ca toate cadourile din lume nu pot înlocui mangaierile, îmbratisarile, cuvintele de afectiune, timpul petrecut împreuna cu parintii, dar pentru copilul care are ca principal limbaj de iubire darurile, un cadou care poate fi de la o guma de mestecat, un set de creioane de colorat sau o bicicleta echivalentul lui „te iubesc”.

Limbajul nr. 5 al iubirii: serviciile. Pentru copiii cu acest principal limbaj de iubire serviciile pe care parintii lor le fac pentru ei reprezinta o forma de iubire. Unii copii considera faptul ca mama îi face supa preferata este o dovada de iubire, pentru altii faptul ca le face patul sau faptul ca le coase nasturii sau ca îi ajuta la lectii. Pentru ei serviciile facute de parinti este întarirea faptului ca acestia îi iubesc.

Cum puteti descoperii principalul limbaj de iubire al copilului dumneavoastra? Prin atentie si observatie. Pe masura ce copilul creste veti observa ca foloseste în mod special un anumit limbaj de iubire.

Este vacanta pentru copil si concediu pentru dumneavoastra, deci mai mult timp pentru a-l petrece alaturi de copilul, pentru a-l observa mai mult, pentru a invata sa comunicati cu el stra în propriul lui limbaj de iubire.

Umpleti-i rezervoarele cu iubire si sansele ca el sa se dezvolte frumos, armonios si sa devina un adult responsabil si echilibrat vor creste.

Material scirs de Iulia Pasarin

Resurse de informare: Cele cinci limbaje de iubire ale copiilor, Gary Campman si Ross Campbell, Bucuresti, 2001

 Psihoterapie  Coaching  Profil personalitate  Consiliere vocationala

Privită critic, ca un comportament ruşinos, nepotrivit, urât, furia este de fapt o reacţie normală faţă de o situaţie sau o persoană care ne face să ne simţim cel puţin inconfortabil. Furia este un simptom, cauzele sunt cele asupra cărora trebuie să ne îndreptăm atenţia pentru a întelege comportamentul declanşat de furie.

Furia este precum partea vizibilă a unui iceberg, dar puţini se întreabă ce se ascunde în partea mai puţin văzută.

În materialul de astăzi vreau să mă opresc asupra furiei copilului şi să încercăm să îi înţelegem acest comportament „indezirabil”.

În spatele furiei unui copil pot sta:

  • Tristeţea în legătură cu atmosfera tensionată de acasă, mutarea în altă clasă / şcoală (a lui sau a unui prieten), pierderea unui membru al familiei / prieten / animal de companie, divorţul părinţilor;
  • Frica de a nu greşi pentru că va fi mustrat, de a nu face totul „perfect”;
  • Frustrarea în legătură cu felul în care arată – statură, greutate, haine mai sărăcăcioase care reflectă o situaţie financiară slabă şi care poate declanşa la ceilalţi copii reacţii de ironie, evitare, compararea cu „ceilalţi” care sunt „mai buni” la învăţătură, mai harnici etc.
  • Stigmatizare în legătură cu un defect de dicţie sau fizic;
  • Vina atunci când copilul se consideră responsabil pentru certurile dintre părinţi, pentru divorţul acestora, pentru pierderea unei fiinţe dragi. De exemplu, o fetiţă care supărându-se pe bunică pentru faptul că nu o lăsa la joacă înainte de a-şi face temele, şi-a dorit, în gând, ca aceasta să moară. La câteva zile bunica a decedat, iar fetiţa s-a simţit responsabilă pentru aceasta şi a început să îi îndepărteze pe cei din jur, să îi lovească, să le spună vorbe urâte;
  • Dezamăgirea pentru faptul că nu îi este apreciat efortul, că de fiecare dată când face ceva bun în loc de apreciere primeşte un „vezi că poţi, data viitoare să faci mai bine” sau în legătură cu faptul că un adult din familie / profesorul / un prieten i-a promis ceva şi nu s-a ţinut de cuvânt;
  • Suferinţa atunci când copilul este marginalizat, nu este apreciat, nu este luat în seamă, nu îi sunt văzute şi împlinite nevoile – de bază (nu are suficientă hrană, hăinuţele îi sunt mici şi sărăcăcioase), emoţionale, educaţionale, de recreere;
  • Neputinţă pentru că nu se poate face înţeles, pentru că este blamat şi nu este ascultată şi versiunea lui;
  • Ruşine pentru un comportament, imaginea lui – de la cum arată, cum vorbeşte, cum este îmbrăcat – sau pentru ceva ce face un membru de familie (un comportament neadecvat – consumă alcool, face scandaluri, se cearta cu profesorii la şedinţele cu părinţii).

Acestea sunt doar câteva exemple, cu siguranţă nu am epuizat toate situaţiile posibile şi nici nu am avut ca scop acest lucru.

Atunci când copilul vostru are un astfel de comportament de furie verbală sau fizică, discutaţi cu el, uitaţi-vă în urmă, analizaţi întămplările din perioada recentă şi vedeţi cum îl puteţi ajuta.

Pedepsirea copilului nu este o soluţie. Aceasta va fi luată personal şi poate fi interpretat că el nu este bun. În cazul în care recurgeţi la sancţiuni – nu se mai uită la televizor, nu se mai joacă la calculator – nu uitaţi să îl ajutaţi să înţeleagă că este sancţionat comportamentul său, ceea ce el a făcut şi nu faptul că el, în esenţă este rău.

Etichetând un copil ca fiind „rău” nu dăm un exemplu de urmat nimănui, nu rezolvăm nimic. Comunicarea, înţelegerea, alocarea de timp pentru a înţelege furia manifestată de copil sunt soluţii constructive. Consideraţi că aveţi nevoie de ajutorul unui terapeut? Nu ezitaţi să îl cereţi. Este o dovadă că vă interesează binele copilului, că aveţi mintea şi sufletul deschise spre a înţelege copilul şi a relaţiona optim cu el.

În funcţie de vârstă copilul poate fi ajutat să comunice, să transmită, să îşi facă înţelese emoţiile din spatele furiei şi a comportamentului manifest prin poveşti, joc, discuţii.

Înainte de a sancţiona comportamentul, ascultă-l pe copil. Este esenţial pentru a-l înţelege corect.

Nu uitaţi să vă iubiţi copilul şi să nu îl identificaţi cu un comportament mai puţin dezirabil pe care îl are uneori.

Articol scris de Iulia Păsărin, psiholog clinician, psihoterapeut integrativ, consilier pentru dezvoltare personala, consilier vocational, formator in cadrul Confident Centru de Training si Psihologie

contact@iuliapasarin.ro, 0728.967.011

Articol publicat si de smartandhappychild

Resurse thehelpfulcounselor.com

PsyEssential
CIF: RO
Strada Coltei
CP: 005 Bucuresti (Romania)
Tel: 0728.244.745

iulliapasarin@gmail.com

CABINET DE PSIHOLOGIE SI PSIHOTERAPIE