Privarea copilului în a experimenta emoții în raport cu propria persoană sau în relație cu alte persoane, dezvoltă un potențial de handicapare emoțională a copilului, un blocaj în a nu se conecta la sine, în a nu-și asculta corpul, de a-și auto anula emoțiile, de sărăcire emoțională.

Se întâmplă, nu de puține ori, ca atunci când copilul cade,  se lovește, să încercăm să îl încurajăm prin formule de genul „nu este nimic, tu ești băiat / copil mare”,  „lasă că nu te-ai lovit așa tare,  nu are ce să te doară”,  „băieții nu plâng”,  „e rușine să plângi,  te vede lumea”. Din dorința de a face bine, de fapt, îi facem un rău copilului anulându-i emoțiile.

Faceți o călătorie imaginară în timp și gândiți-vă la o situație similară din copilăria voastră – o căzătură, o lovitură și brusc, în momentul următor vi s-a interzis să vă trăiți durerea „nu plânge că ești mare”, „lasă ca nu te-ai lovit așa tare” sau „o meriți”, ori mai rău, ți-ai mai luat și o urecheală zdravănă că nu ai fost atent/ă. Îți amintești? Fii sincer/ă cu tine, cum te-ai simțit? Ți-ai înghițit lacrimile și rușinea? Ți-ar plăcea ca și copilul tău să trăiască asta? Gândește-te că astfel de întâmplări sunt trăite mai intens de un copil.  Îți amintești? Acum crezi că îi vei mai putea anula copilului tău emoțiile și dreptul la lacrimi?

Nodul în gât care apare uneori poate simboliza lacrimile neplânse,  emoțiile înăbușite.

Sensibilitatea nu este o slăbiciune. Senzațiile și emoțiile sunt parte a vieții,  iar rușinea nu are ce căuta în povestea de azi.

Atât fetițele, cât și băieții au dreptul să plângă pentru că natura, Dumnezeu, cum vreți să-i spuneți, ne-a dat darul de a ne spăla durerea interioară cu lacrimi.

Validează-i emoțiile copilului tău. Coboară la el, înțelege-i durerea și ajută-l să se ridice.

O zi cu înțelepciune!

Cu drag,

Iulia Pasarin – psiholog clinician si psihoterapeut integrativ

Te invit sa vizitezi si pagina de Servicii

Articol publicat si pe Smart and happy child

 

Ascunderea adevărului prin “omisiune” sau “distorsionarea realităţii” este un lucru întâlnit atât la copiii cât şi la adulţi. Pentru că subiectul este unul complex am să mă opresc în acest material asupra obiceiului de „deturnare” a adevarului la copiii mici şi preşcolari.

Copiii spun lucruri neadevarate, inventeaza „explicaţii”, fabulează sau distorsionează adevărul din diferite motive în funcţide de vârsta, situaţie şi motivaţia pe care o au. Dacă la început, în jurul vârstei de 3 ani, copiii spun minciuni pentru că nu fac diferenţa între imaginaţie, fantezie şi realitate, mai târziu motivele pentru care “modifică” sau “omit” adevărul pot fi diverse. Astfel, cele mai întalnite situatii în care copiii distorsioneaza adevarul sunt:

  • dorinţa de a ascunde că au făcut ceva “rău” pentru că ştiu că nu este bine ceea ce au făcut şi încearcă să ascundă adevărul temându-se de consecinţe şi / sau pedeapsă. De exemplu, nu mai au voie să se uite la un desen animat, nu mai au voie să se joace cu un anumit joc
  • nevoia de a-i impresiona pe ceilalţi şi atunci „înfloresc” adevărul, lasă frâu liber fanteziei
  • nevoia de a atrage atenţia, de a parea „interesanţi”
  • dorinţa de a manipula o persoană / situaţie. De exemplu, atunci când sunt (chiar si ocazional) în grija unei persoane străine spun că mama îi lasă să mănânce câte dulciuri vor sau îi lasă să se uite la televizor cât vor ei
  • imitaţia – dacă fraţii, copiii mai mari sau adulţii din jurul lui mint şi nu păţesc nimic, copilul va crede că este în regulă să facă şi el acelaşi lucru nevăzând nimic rău în asta.

Ce putem face pentru a încuraja copilul să spună adevărul?

În primul rând trebuie să ţinem seama de vârsta pe care copilul o are. Atunci cand copilul este foarte mic „minciunile” sunt rodul imaginaţiei coplului.

In cazul in care copilul se apropie de vârsta de 5 ani putem să discutam cu el despre consecinţele pe care le poate avea distrosionarea adevărului, putem să utilizăm poveşti şi jocuri tematice pentru a-l încuraja să spună adevărul.

Pedepsirea copilului pentru că „distorsionează adevărul” nu este o soluţie, impotant este ca el să înţelegă diferenţa dintre bine şi rău, dintre adevăr şi minciună, faptul că o minciună spusă poate avea consecinţe neplăcute pentru anumiţi oameni. Vorbind, povestind şi jucându-ne cu copilul îi putem exemplifica importanţa adevărului şi punem fundaţiile asumării responsabilităţii pentru ceea ce spune şi face copilul pentru când va creşte mai mare şi va înţelege mai bine.

Este foarte importantă puterea exemplului pentru că in cazul in care copilul îi vede pe cei din jur spunând minciuni fără să păţească nimic, atunci va considera că este ok să minţi dacă şi fratele / sora / mami / tati / buni face acest lucru.

Este important să vă păstraţi răbdarea şi să îl încurajaţi pe copil să recunoască dacă a greşit / a spus o minciună. Vorbiţi cu el despre acest lucru. Aveţi grijă ca şi limbajul non-verbal (mimică, gestică, poziţia corpului), paraverbal (tonul vocii) să fie în acord cu ceea ce spuneţi şi adaptat situaţiei şi vârstei copilului.

Până data viitoare vă doresc linişte, echilibru şi răbdare cu puiul vostru! El va fi oglinda voastră, a familiei!

Cu drag,

Iulia Păsărin – psiholog clinician şi psihoterapeut integrativ

0728.967.011

Resurse: “Lies: why children lie and what to do” Raising Children Network

 

Preocuparea pentru “rosul unghiilor” este frecvent intalnită la copii. Referidu-ne la acest comportament prezent in principal la copiii cu vârste cuprinse între 4 şi 12 ani el poate apărea din diferite motive :

  • tensiune
  • imitarea comportamentului unui copil mai mare sau adult din anturajul copilului
  • plictiseală (să treacă timpul, lipsa unei activităţi)

Copilul poate avea acest gest inconştient – când se uită la televizor, când se gândeşte la ceva sau conştient – atunci când se simte tensionat din diverse motive sau când se simte vinovat ca şi metodă de „autopedepsire”.

Creşterea în sine este un proces care poate genera anxietate prin presiunea exercitată de către familie şi educatori asupra copilului de însuşire a unor cunoştinţe noi, fie legate de normele sociale, fie de însuşirea unor noţiuni la diferite discipline, de presiunea simţită de copil în procesul de conformare la noi reguli.

Un pas important în ameliorarea acestui comportament este identificarea împrejurărilor, a factorilor care au dus la apariţia lui.

În situaţia în care acest comportament apare la copil în momente de tensiune ne putem îndrepta atenţia asupra:

  • mediului – locuinţă, grădiniţă / şcoală;
  • comportamentului îngrijitorului primar – a persoanei care îngrijeşte copilul în marea majoritatea a timpului sau care are un impact emoţional vizibil asupra copiluilui – unul dintre părinţi sau bunici, bona, frate / soră;
  • apariţiei unui nou membru în familie – frate / soră ori alt copil (văr) ca urmare a schimbării condiţiilor de locuit;
  • momentului în care copilul merge în vizită într-un loc necunoscut sau pe care îl percepe ca fiind ostil (în unele cazuri grădiniţa sau scoala pot fi privite astfel de către copil);
  • situaţiilor în care copilul este în centrul atenţiei – în mediul familial, în mediul şcolar (este ascultat, este scos la tablă);
  • supraîncărcării programului – copilul are prea multe teme / activităţi şcolare sau extraşcolare;
  • eventualelor anomozităţi în familie sau chiar despărţirea părinţilor.

Ce putem face pentru a ameliora acest comportament

Pedepsele de genul aplicarea unor soluţii „rele la gust” pe unghiile copilului fără voia acestuia, ameninţarea, lovirea, izolarea nu au prea avut succes, iar acest lucru este confirmat de specialişti în domeniul medicinei pediatrice precum dr. Benjamin Spock şi dr. Robert Needlmean.

Pentru a aplica o anumită măsură este nevoie să ne dăm seama când a apărut acest comportament, în ce circumstanţe, ce îl declanşează şi îl întreţine. Este util să discutăm cu copilul, educatorii, alte persoane importante care vin în contact cu copilul şi care au sesizat acest comportament.

Este important ca soluţia să fie găsită împreună cu copilul, în cazul în care vârsta copilului ne permite o astfel de discuţie. Implicându-l direct pe copil acesta va participa activ la găsirea unei soluţii, se va simţii valorizat (părerea lui contează), responsabilizat (este „problema” lui şi caută rezolvări). Căutând şi implementând soluţii ca şi părinţi, copilul poate lua acest lucru ca impus şi poate considera ca nu este nimic în neregulă în a-şi roade unghiile şi doar cei din afară o văd aşa, iar atunci exista riscul ca tocmai copilul să nu se implice, să nu respecte „soluţiile” impuse la o „problemă” pe care nu o are. De aceea este de preferat să îi sugerăm copilului metode, dar îl vom stimula şi implica activ şi pe el în acest demers – de găsire a soluţiei optime.

Printre metodele practice pe care le putem utiliza în cazurile de detensionare a copilului sunt:

  • înlocuirea comportamentului cu o activitate – ex. atunci când copilul simte „nevoia” de a-şi roade unghiile să nu mai facă acest lucru, ci să rupă bucăţi de hârtie, şerveţel şi să modeleze „bobiţe”;
  • aplicarea pe unghii a unei soluţii cu gust neplăcut, dar numai cu acordul copilului, dacă el înţelege şi acceptă această metodă (aceste soluţii sunt achiziţionate din farmacie; în niciun caz nu apelăm la frecarea degetelelor copilului cu ardei iute sau alte ingrediente similare);
  • discuţiile / poveştile legate de faptul că şi dinţii au de suferit, că pot creşte în direcţii nepotrivite şi îi pot schimba aspectul, că unghiuţele roase îi afectează stomacul (în cazul în care copilul tinde să înghită unghiile dupuă ce le roade), iar acestea sunt doar cateva metode la care putem apela.

Lista rămâne deschisă, limita fiind cretivitatea părinţilor şi / sau a psihologului, atunci când se apelează la ghidarea unui psiholog.

Este important să ştim cauza din spatele acestui comportament pentru că el poate fi doar efectul unei situaţii care îi porvoaca disconfort fizic şi / sau psihic copilului.

În funcţie de situaţia generatoare a acestui comportament, de vârsta copilului, de capacitatea de înţelegere vom găsi metoda potrivită – discuţii, basm, joc, tehnici expresiv-creative.

Atunci când factorul declanşator şi de întreţinere a acestui comportament al copilului este mediul familial conflictual, este treaba noastră, a adulţilor să ne rezolvăm problema, iar starea de tensiune şi anxietate a copilului vor scădea, şansele ca şi comportamentul nedorit al acestuia să dispară fiind majore.

Priveşte cu atenţie modificările de comportament ale copilului tău pentru că el este oglinda felului în care funcţionaţi în familie, mediului în care îl creşteţi. Dacă început să îşi roadă unghiile sau să se bâlbâie (din motive emoţionale şi nu ca urmare a unor probleme organice la aparatul fono-articulator) vedeţi ce s-a schimbat la voi, la modul în care funcţionaţi, iar dacă totul este în regulă îndreptaţi-vă atenţia şi către celelalte medii în care copilul îşi petrece timpul şi asupra persoanelor care vin în contact cu copilul şi pot avea un impact emoţional şi comportamental semnificativ.

Până data viitoare aveţi grijă de voi şi de copilul vostru!

Iulia Păsărin – psiholog clinician, psihoterapeut integrativ

0728.967.011

 

“Într-o zi, un om văzu din întâmplare un cocon şi se opri să-l studieze. În mica lui gaură, omul observă un fluture care se străduia să iasă. Rămase multe ore lângă cocon urmărind fluturele care părea că se află pe punctul de a abandona, fără să poată ieşi prin gaura care rămânea mereu la fel de mică.

Omul decise atunci să ajute fluturele. Luă un cuţit, deschise coconul şi fluturele ieşi imediat. Totuşi, trupul lui era slab şi amorţit, iar aripile mici şi fragile abia se mişcau.

Omul continuă să-l observe, spunându-şi că aripile fluturelui se vor deschide, dintr-o clipă în alta, şi că atunci insecta va putea să-şi ia zborul.

Dar nu se întâmplă nimic! Fluturele îşi petrecu restul vieţii târându-se pe pământ, cu trupul lui slab şi aripile chircite. Niciodată n-a putut să zboare.

Ceea ce omul nu a înţeles, în intenţia lui de a-l ajuta, este că trecerea prin orificiul coconului i-ar fi permis fluturelui să facă efortul necesar ca să poată trimite lichidele vitale din trupul lui aripilor, ceea ce i-ar fi permis să zboare.

Ca şi fluturii, copiii învaţă să-şi deschidă aripile iar cei care îi înconjoară ştiu să le fie aproape, păstrând însă distanţa potrivită.” (“Lectia fluturelui” adaptare după un text italian anonim)

 

Aceasta poveste este o metafora si pentru parinti.

Uneori este bine sa iti lasi copilul sa se descurce singur, asa va capata incredere in el, va invata si ce este reusita, dar si ce este esecul, dezamagirea si va invata cum sa treaca peste lucrurile mai putin placute, sa se mobilizeze, sa nu se lase doborat, sa aiba o gandire de invingator. Va invat cum sa se mobilizeze sa treaca peste obstacole,sa isi dezvolte abilitatile de viata, sa “zboare” si sa aiba “aripi puternice”

Incercati sa nu va faceti copilul sa fie dependent de voi. Fiti alaturi de el si spuneti-i ca il sustineti, incurajati-l sa aiba initiativa, sa fie creativ, sa se joace cu ceilalti copii, sa se implice in activitati cu grade diferite de dificultate pentru a invata sa isi dezvolte gandirea, creativitatea, sa gaseasca propriile solutii la problemele intampinate pentru ca un leader adevarat le arata celor din jur ce si cum sa faca, iar pentru a stii ce si cum este nevoie de experienta, de experienta proprie care se formeaza pe parcursul dezvoltarii copilului de-a lungul intregii sale evolutii.

Iubiti-va, incurajati-va copilul sa isi deschida aripile si sa zoboare!

 Cu drag pentru toti copiii si parintii, dar si pentru copilul din fiecare parinte:). Lasati-l sa „zboare”!

Iulia Pasarin

A fost odata ca niciodata un grup de broscute care s-au hotarat sa se ia la intrecere, asa ca si-au propus sa ajunga in varful unui turn foarte inalt. S-au adunat spectatori curiosi sa vada cursa si sa le incurajeze pe broscute, desi erau cam sceptici ca vreuna dintre broscute o sa reuseasca sa ajunga in varful turnului.

Prima broscuta a inceput sa urce, iar de jos auzea „Ce obositor! Nu are cum sa reuseasca!”. Totusi broscuta a urcat pana la jumatatea turnului dupa care a abandonat. Cea de-a doua broscuta a urcat putin mai sus decat prima, dar a abandonat si ea cursa. Cea de-a treia broscuta a urcat mai sus decat celealte doua, dar dupa putin timp a abandonat si ea. In ultimul moment la turn a mai venit o broscuta vioaie care a inceput sa urce si sa urce pana a ajuns la jumatatea turnului. Spectatorii erau uimiti si continuau sa spuna ca turnul este prea inalt si ca broscuta sigur a obosit si nu o sa reuseasca. Insa broscuta a continuat sa urce pana a ajuns in varful turnului. Cand s-a intors, toate broscutele s-au strans in jurul ei si au intrebat-o cum a reusit. Atunci, broscuta le-a facut semn ca nu aude pentru ca este surda. (Autor necunoscut)

Poate si noi ar trebui sa fim uneori „surzi” la cei care incearca sa ne descurajeze, sa ne spuna ca este prea greu ca sa reusim. Poate ca si pe copiii nostri este bine sa ii invatam ascultarea selectiva. Sa ii invatam sa isi urmeze visurile, sa nu ii lase pe ceilalti sa ii descurajeze pentru ca nu au reusit ei sau copiii lor.

Poate uneori facem alegeri gresite alterori bune pentru noi, dar curajul de a face o alegere si de a ne asuma urmarile acesteia – pozitive sau negative – este de preferat decat sa abandonam de teama ca putem esua sau mai rau, sa nu facem nici o alegere.

Invata-ti copilul sa isi asculte gandurile, instinctul, sa isi urmeze visurile si sa aiba curajul de a face alegeri, de a-si invinge temerile, altfel toata viata se va intreba „ce-ar fi fost daca as fi incercat sa ajung in varful turnului”.

Este o metafora pe care o putem analiza dupa valorile, convingerile si deschiderea noastra.

Cu drag,

psihoterapeut Iulia Pasarin

Materialul il gasiti si pe EduTeca

Din clipele în care viitoarea mămică simte cum este lovită în burtică de micuţul nenăscut, când îl vede la ecografie, când îi aude bătăile inimii prin stetoscopul medicului, încă de atunci ea se îndrăgosteşte iremediabil de el – crâmpeiul de viaţă ce sălăşluieşte în ea, ce este dependent de ea. Emoţiile trăite de viitoarea mămică sunt mai intense – atât bucuriile şi gândurile legate de viitor, cât şi temerile legate de imprevizibil, de evenimente care pot duce la pierderea sufleţelului ce abia se formează, de riscurile apariţiei unor malformaţii, de a nu putea duce sarcina la termen. Despre aceste mame care nu duc sarcina la termen şi care nasc prematur am să vorbesc acum, despre schimbarea care apare în viaţa lor şi care nu va disparea niciodată.
Instinctul de a-l proteja pe copil este (sau ar trebui) să fie prezent la toate mamele. Dar pentru femeia care naşte prematur devenind mamă „puţin mai devreme” pentru copilul ei, totul se schimbă: relaţia cu sine, cu partenerul, cu familia, viaţa profesională, modul în care se reaportează la ceilalţi.
Am avut şansa să fiu alături de o astfel de mămică. Am trăit alături de ea fiecare moment în care mi-a povestit evoluţia sarcinii de la prima „lovitură din interior” pentru a-şi face simţită prezenţa, până la conracţiile vremelnice care au făcut-o să aducă pe lume o fetiţă, o fetiţă perfectă, deşi „în miniatură”. Şi din acel moment viaţa ei i-a fost dedicată minunatei „jucării vii” care o privea cu ochii mari si căua să se agaţe de mâna ei, de tot ce întâlnea. Din acel moment această mămică s-a simţit ciudat – puternică şi slabă în acelaşi timp.
Prima întălnire cu aceată mămică a avut loc la puţin timp după ce fetiţa a împlinit 3 ani. Amalgamul de gânduri şi sentimente contradictorii avute în legătură cu integrarea fetiţei într-o instituţie de învăţământ – grădiniţă – şi nevoia de a o ştii în siguranţă au determinat-o să împărtăşească temerile, gândurile, visurile pe care le avea. Era la mijloc între dorinţa de a avea un copil normal, independent (raportat la vârsta ei) şi teama de a nu i se întâmpla ceva rău, dorinţa de a o supraproteja – cum chiar ea a spus.
Fetiţa era dezvoltată normal pentru vârsta ei atât fizic cât şi intelectual. Teama cea mai mare a mamei era de a nu face dintr-un copil normal unul neajutorat, de a nu-i insufla temerile ei, de a nu o face dependentă.
Am admirat-o pe această mămică pentru curaj şi capacitatea de conştienizare, pentru felul în care punea priorităţile şi nevoiele copilului în faţa nevoilor ei. Motivaţia pentru schimbare a acestei femei era însăşi fericirea fetiţei sale.
Iar la final, la ultima şedinţă concluzia noastră a fost că „mămica unui copil prematur va fi întodeauna altfel. Nu mai buna, nu mai rea, doar ALTFEL!

Cu respect şi admiraţie pentru toate mămicile pentru care motivaţia pentru schimbarea personală este chiar fiinţa pe care au adus-o pe lume, pentru felul în care, nu uşor, reuşesc să pună nevoile şi priorităţile copilului pe primul plan.
Iulia Păsărin

Psihoterapie Dezvoltare personala

Este ceva natural şi normal ca micuţul tău să se agaţe de tine, să plângă, să fie neliniştit atunci când eşti nevoit să pleci de lângă el şi nu mai eşti în raza lui vizuală. Teama de a rămâne cu o persoană mai puţin familiară, de a-şi lua la revedere, de a se despărţii de părinţi sau de adulţii foarte apropiaţi cu care este obişnuit este normală la copiii mici până în jurul vârstei de 3 ani.

 

Între normalitate şi anxietatea de separare

Este normal ca micuţul tău să plângă atunci când pleci şi nu te mai vede în preajma lui, dar apoi atenţia lui se îndreptă către persoana care îl supraveghează (bonă sau alt adult) şi începe să se joace, să se implice în alte activităţi.

Nu este normal şi vorbim despre simptomele anxietăţii de separare atunci când:

  • Teama copilului nu scade în intensitate nici după 10 – 15 minute după ei plecat
  • Copilul se agaţă cu disperare de mama sau de adutul de care este puternic ataşat şi face crize de plâns
  • Copilul are manifestări somatice şi fiziologice precum stări de greaţă, stări de vomă, dureri de burtă, diaree, transpiră, tremură
  • Apar coşmaruri noaptea şi copilul chiar se trezeşte speriat
  • Nu mai vrea să meargă la grădiniţă, şcoală, petreceri cu alţi copii (în cazul refuzului de a merge la şcoală este nevoie să ne asigurăm că nu este vorba de anxietate şcolară, iar acest lucru se poate face prin stabilirea diagnosticului diferenţial de către un psiholog în urma unor discuţii cu micuţul)
  • Copilul nu vrea să se despartă de părinţi pentru că se teme să nu se întâmple ceva rău cu aceştia sau lui să nu îi fie rău
  • Micuţul se teme că părinţii nu se mai întorc (de aceea nu trebuie să îi spuneţi niciodată copilului că „dacă mă superi, nu mai vin acasă”, „dacă nu faci acest lucru, mă supăr şi plec” pentru că în sufleţul micuţului tău va lua naştere şi va creşte teama de abandon)

Când teama este foarte mare copilul poate dezvolta chiar un atac de panică.

 Elemente esentiale in diagnosticarea tulburarii de anxietate de separare la copii si adolescenti:

  • anxietate marcanta de a nu ramane singur, fara persoana de atasament si de a iesii din casa singur,
  • copiii nu pleaca singuri dintr-o camera in alta si prezinta un comportament de „agatare”, stand foarte aproape de parinti, devenind „umbra” parintelui prin casa sau solicita ca cineva sa il insoteasca in alta camera atunci cand are nevoie
  • ezitarea sau refuzul de a merge la culcare fara o persoana apropiata sau sa doarma in afara casei – copiii nu pleaca in excursii, peste noapte merg si „invadeaza” patul parintilor
  • anxietatea depaseste nivelul firesc pentru etapa in care se afla copilul
  • disconfort excesiv cand se afla in afara casei sau sunt separati de persoanele de atasament sau cand anticipeaza ca urmeaza sa fie separate de aceste persoane sau de casa
  • ingrijorare crescuta cu privire la starea de sanatate sau la posibilul deces  al persoanelor fata decre sunt atasati (in special atunci cand nu se afla in prezenta lor, simtind nevoia sa stie unde se afla si sa tina permanent legatura cu ele)
  • somatizari: cefalele, acuze adominale, grata varsaturi
  • copiii care sufera de tulburare de anxietate de separare sunt descrisi ca fiind obositori, intruzivi, cer atentie peramanenta

Elemente asociate in diagnosticarea tulburarii de separare la copii:

  • Retragere sociala,
  • Apatie,
  • Tristete,
  • Dificultati de concentrare (in a-si face temele),
  • Frica de animale, monstri, intuneric, hoti,
  • Rrefuz scolar, urmat de probleme academice si de izolare sociala,
  • Atunci cand sunt foarte suparati ca au fost despartiti de presoana de atasament copiii pot sa devina agresivi.

În această siutaţie în care copilului îi este greu să se despartă de tine NU este indicat să:

  • Pleci pe furiş
  • Nu îl brusca nici măcar verbal înainte să plecaţi în speranţa că dacă îl superi nu va mai plânge după tine
  • Să îl speria spunându-i că dacă plânge, nu vă mai întoarceţi
  • Să te întoarce din drum (acest lucru îi întăreşte comportamentul nedorit)
  • Nu îi spune poveşti care au ca subiect abandonarea copiilor (puilor de animăluţe) de către părinţi pentru că veţi mării teama de abandon a copilului şi acesta va deveni anxios şi nesigur pe el şi cu o slabă încredere în ceilalţi

 Ce este indicat să faci în cazul în care copilul tău se desparte de tine cu dificultate:

  • Să te joci cu el şi atunci când copilul este mai măricel şi puteţi comunica să îi spui că 5 minute pleci în altă cameră, iar apoi să creşteţi durata pentru care lipseşti la 10 minute, 15 minute şi aşa mai departe
  • Să vorbeşti cu el şi să îi spui că îl iubeşti şi imediat ce termini treaba pe care o ai, te vei întoarce la el
  • Sa creaţi un ritual de „la revedere”
  • Să îl laşi în compania jucăriilor preferate
  • Să nu îl cerţi înainte de plecare şi să îl laşi într-o atmosfera securizantă, liniştită, confortabilă din puct de vedere fizic şi emoţional
  • În cazul copilului cu vârsta de 5-6 ani îi puteţi spune că veţi fi bine şi că el va fi bine – pentru că una din temerile acestor copii este să nu paţească ceva sau părinţilor să nu li se întămple ceva ău (aşa cum am menţionat şi mai sus)

Dacă aţi încercat toate posibilităţile şi nu reuşiti să rezolvaţi această problemă legată de anxietatea de separare, nu ezitaţi să mergeţi la un psihoterapeut. Lucrând împreună şansele de a avea un copil independent, cu un un tip de ataşament sănatos, securizant, cu o stimă de sine crescută, independenţă în gândire şi acţiunile pe care le întreprinde vor creşte.

 

În loc de concluzii

Aşadar, teama şi agitaţia copilului în legătură cu plecarea unuia sau ambilor părinţi (uneori poate fi vorba de bunici sau orice adult de care copilul este puternic ataşat) este normală. Nu este însă normală grija intensă porvocată de despărţirea de adulţii din familie de care copilul este foarte ataşat.

Cu grijă, tact, răbdare şi dragoste vei reuşi să construieşti o legătură sănătoasă şi între tine, copilul tău şi cei cu care acesta vine în contact şi să ai un copil independent.

 

Copilul tau se confrunta cu aceasta dificultate? Poţi face o programare pentru o consultaţie şi împreună îl vom putea ajuta să înţeleagă, să controleze şi să depăşească această stare de nesiguranţă şi inconfort fizic şi psihic.

 

Iulia Păsărin

psiholog clinician şi psihoterapeut integrativ

0728.967.011, iulia.pasarin@yahoo.com, contact@iuliapasarin.ro

PsyEssential
CIF: RO
Strada Coltei
CP: 005 Bucuresti (Romania)
Tel: 0728.244.745

iulliapasarin@gmail.com

CABINET DE PSIHOLOGIE SI PSIHOTERAPIE