Dezvoltarea personala, coachingul individual, psihoterapia includ introspectia (o autoinspectie la nivelul gandurilor, emotiilor, somaticului / psihosmaticului) …

Instrospectia este prima treapta in autocunoastere. De ce prima treapta? Pentru ca doar cunoscandu-ti si constientizandu-ti schemele de gandire, reactiile emotionale, reflectarea inconfortului psihic in plan somatic, comportamentul generat de diferite situatii poti sa reglezi aspectele vulnerabile ale personalitatii tale, sa vezi evolutia si rezultatele procesului de transformare.

 Dezvoltarea personala, coachingul individual, psihoterapia sunt demersuri active in care clientul este ghidat (ajutat in anumite situatii) sa gaseasca cheia catre echilibru, stare de bine, santate psihica si psihosomatica.

Plecand de la fundatie – autocunoastere, ce se afla „cladit” la baza personalitatii noastre (scheme cognitive, experiente de viata, reactii comportamentale, tip de relationare) – putem „repara” reconstrui paliere ale personalitatii noastre – intelegerea fricilor irationale si depasirea lor, intelegerea tiparului de comportament si „recroirea” lui.

Ganduri de bine!

Iulia Pasarin, psiholog clinician si psihoterapeut integrativ

0728.967.011

Servicii    Abonamente servicii – Oferte

 

CE ESTE PSIHOTERAPEUTUL

Psihoterapeutul:

  • este acolo pentru tine,
  • este egalul tau,
  • este co-echipierul tau,
  • te respecta,
  • te accepta asa cum esti (daca din motive personale nu poate face acest lucru, iti va recomanda sa cauti pe alticneva),
  • iti respecta credintele, valorile, individualitatea,
  • pastreaza confidentialitatea informatiilor,
  • incurajaza autocunoasterea clientului,
  • incurjeaza independena si responsabilizarea clientului,
  • il incurajeaza pe client sa vada situatia din diferite perspective, unghiuri, sa vada si „cum ALTFEL ar putea face”, sa ia decizii in ceea ce priveste viata personala, sa vizualizeze si sa isi asume consecintele deciziilor sale,
  • il ghideaza pe client in caltoria sa psihoterapeutica,
  • este interesat de evolutia clientului, de gasirea echilibrului interior si exterior de catre client – uneori starea de independenta, asumare, evolutia clientului creeaza neliniste si nemultumire in relatia sa cu alti membrii ai familiei sau a anturajului, clientul fiind mai independent si mai constient de sine si de dorintele sale si mai greu de „manipulat” de ceilalti.

CE NU ESTE PSIHOTERAPEUTUL

Psihoterapeutul NU:

  • este „seful” tau,
  • iti spune ce sa faci,
  • va lua decizii in locul tau,
  • nu este responsabil pentru deciziile si actiunile tale,
  • te face dependent de el, de opinia lui,
  • iti judeca credintele, valorile,
  • este o „carja” pentru tine, ci un ghid, un insotitor pentru o bucata din drumul tau.

SUCCESUL PSIHOTERAPIEI / CONSILIERII DEPINDE DE:

  • respectul reciproc,
  • respectarea regulilor – punctualitate, frecventa sedintelor, cadrul terapeutic
  • personalitatea psihoterapeutului,
  • pregatirea profesionala a psihoterapeutului / consilierului psiholog,
  • motivatia clientului pentru schimbare,
  • implicarea activa a clientului in demersul psihoterapeutic / de consiliere psihologica,
  • sinceritatea si capacitatea de autodezvaluire a clientului,
  • compatibilitatea celor doi actori implicati in demersul terapeuti (client – psihoterapeut),

CE NU SE INTAMPLA IN CADRUL SEDINTELOR DE PSIHOTERAPIE / CONSILIERE

  • nu se incalca si nu se ataca credintele clientului
  • nu se iese din cadrul terapeutaic – sedintele au loc in cabinet (doar in cazuri speciale se poate merge acasa la client si numai daca terapeutul accepta)
  • terapeutul nu ia deciziile in locul clientului,
  • clientul este expert in problemele sale, psihoterapeutul este acolo pentru a-l ghida, nu pentru a rezolva pentru client sau pentru a-l face dependent de „parearea” lui, ori pentru a-i impune propriile convingeri si valori.

PSIHOTERAPEUTUL / CONSILIERUL PSIHOLOGIC ESTE DE OBICEI:

  • licentiat in psihologie / socilogie / sociologie-psihologie (dubla specialziare) sau domenii conexe
  • absolvent al unui program de master sau masterand
  • absolvent al unor cursuri de formare intr-o orientare psihoterapeutica de 4 ani (in cazul psihoterapeutilor), de 3 ani (in cazrul consilierilor psihologi).

O persoana care a absolvit doar un curs de consiliere pentru dezvoltare personala sau alte cursuri de specializare NU au competente pe psihoterapie sau consiliere psihologica.

Demersul psihoterapeutic necesita o frecventa de minim o sedinta / saptamana si o cura psiholterapeutica de minm 12 sedinte pentru a se putea produce un minim de schimbare, de transformare a clientului (acesta fiind si motivul pentru care a venit). 1, 2 sau 5 sedinte se numesc consultatii, nicidecum cura sau demers psihoterapeutic.

Psihoterapia si consilierea psihologica au ca instrument cuvantul si persoana psihoterapeutului / consilierului psiholog.

Psihoterapia inseamna o re-nastere a persoanei, o transformare, dar si vindecarea sufletului, a ranilor lui ascunse.

Ganduri de bine si nu uitati ca vibratia cuvintelor spuse si a gandurilor produc schimbari!

Sa auzim de bine!

Cu drag,

Iulia – psiholog clinician, psihoterapeut integrativ

0728.967.011

 

Se spune ca pentru a fi dresati elefantii sunt legati cu un lant de un picior, iar celalat capat al lantului este legat de trunchiul puternic al unui copac. Dupa un timp lantul este scurtat, astfel ca zona de deplasare a elefantului este redusa foarte mult. Dupa o perioada, lantul este inlocuit cu o sfoara mai groasa, apoi cu una mai subtire. Practic, la un moment dat, elefantul ar putea sa rupa legatura cu usurinta, dar nu mai incearca, pentru ca „stie” ca nu poate fiindca in trecut a incercat si a esuat.

Ceva asemanator se intampla si cu convingerile noastre. Ne-au fost „sadite” convingeri de genul „tu nu poti sa desenezi”, „tu nu poti sa canti”, „esti fraier”, „nu esti in stare de nimic”, „nu au reusit altii mai destepti decat tine, cum sa reusesti tu?!” Si usor, usor integram aceste vorbe, le transformam in convingeri, credinte negative, limite (dar nu limite reale, ci impuse). Nu mai este nevoie sa ne spuna nimeni din afara pentru ca „stim” deja ca „nu putem, nu meritam”.

Cauta, accepta situatii care te provoaca. Fa un pas dincolo de „limite” si vezi, poti sau nu? Te-ai poticnit putin? Mai incearca inca o data, cu mai multa incredere. Dar inainte de a doua incercare schimba ceva – schimba-ti discursul interior, felul in care vorbesti cu tine, investeste-te cu incredere si introdu in gand si vocabular notiunea de „merit, eu merit”. Schimba convingerile din „sunt nimeni” in „sunt cineva”, din „nu merit” in „merit”. Mergi inainte cu inima deschisa, vezi cum poti sa gandesti, sa simti si sa actionezi ALTFEL, fara sa e autosabotezi!

Cand sa incepi? Cand vrei sa iti transformi viata. Nu este usor, dar si de la conceptie pana la venirea pe lume ne pregatim 9 luni!

Te-ai hotarat sa incepi? Inseamna ca stii ca MERITI si POTI!

Ai nevoie de un ghid / insotitor / ajutor in transformarea ta? Poti face o programare chiar acum!

Ganduri de bine!

Iulia

Pentru informatii complete te invit aici

 

De multe ori comparăm parcursul vieţii cu un drum pe care îl începem încă din prima zi de concepţie până în ultima zi a vieţii in acastă lume. Călătoria pe acest drum implică alegeri de străduţe ale vieţii atât pe plan personal cât şi profesional – alegerea prietenilor, a partenerului, a tipului de relaţie pe care să o avem  oficializată sau nu – , a fi sau nu părinte, a profesiei, locului de muncă şi lista ramâne deschisă. Nu am început nici cu primele alegeri ale vieţii şi nici nu le-am enumerat pe toate. Nici nu aş avea cum să le cuprind. Uneori însă, parcă ar fi bună o busolă sau  un GPS care sa ne arate drumul. Ar fi mai uşor. Nu ar mai implica atâta responsabilitate, căutări, am scurta drumul, dar nici nu ne-am mai bucura de experienţe (fericite sau mai puţin fericite), nu am interacţiona cu atâţea oameni, nu am trăi o varietate atât de mare de emoţii, am avea o „scurtătură” pentru maturizare (oare cât de autentică în acest caz).

Totuşi, vocea interioară, dialogul interior, instinctele, ne pot fi ghid. Ascultaţi-le, urmaţi-le. Fiţi responsabili pentru alegerile făcute, bucuraţi-vă de alegeri – felicitaţi-vă pentru cele care vă duc spre reuşita şi învăţaţi din cele care nu au avut rezulatul dorit.

Un an senin cu înţelepciune şi împliniri!

Cu drag,

Iulia

 

Din clipele în care viitoarea mămică simte cum este lovită în burtică de micuţul nenăscut, când îl vede la ecografie, când îi aude bătăile inimii prin stetoscopul medicului, încă de atunci ea se îndrăgosteşte iremediabil de el – crâmpeiul de viaţă ce sălăşluieşte în ea, ce este dependent de ea. Emoţiile trăite de viitoarea mămică sunt mai intense – atât bucuriile şi gândurile legate de viitor, cât şi temerile legate de imprevizibil, de evenimente care pot duce la pierderea sufleţelului ce abia se formează, de riscurile apariţiei unor malformaţii, de a nu putea duce sarcina la termen. Despre aceste mame care nu duc sarcina la termen şi care nasc prematur am să vorbesc acum, despre schimbarea care apare în viaţa lor şi care nu va disparea niciodată.
Instinctul de a-l proteja pe copil este (sau ar trebui) să fie prezent la toate mamele. Dar pentru femeia care naşte prematur devenind mamă „puţin mai devreme” pentru copilul ei, totul se schimbă: relaţia cu sine, cu partenerul, cu familia, viaţa profesională, modul în care se reaportează la ceilalţi.
Am avut şansa să fiu alături de o astfel de mămică. Am trăit alături de ea fiecare moment în care mi-a povestit evoluţia sarcinii de la prima „lovitură din interior” pentru a-şi face simţită prezenţa, până la conracţiile vremelnice care au făcut-o să aducă pe lume o fetiţă, o fetiţă perfectă, deşi „în miniatură”. Şi din acel moment viaţa ei i-a fost dedicată minunatei „jucării vii” care o privea cu ochii mari si căua să se agaţe de mâna ei, de tot ce întâlnea. Din acel moment această mămică s-a simţit ciudat – puternică şi slabă în acelaşi timp.
Prima întălnire cu aceată mămică a avut loc la puţin timp după ce fetiţa a împlinit 3 ani. Amalgamul de gânduri şi sentimente contradictorii avute în legătură cu integrarea fetiţei într-o instituţie de învăţământ – grădiniţă – şi nevoia de a o ştii în siguranţă au determinat-o să împărtăşească temerile, gândurile, visurile pe care le avea. Era la mijloc între dorinţa de a avea un copil normal, independent (raportat la vârsta ei) şi teama de a nu i se întâmpla ceva rău, dorinţa de a o supraproteja – cum chiar ea a spus.
Fetiţa era dezvoltată normal pentru vârsta ei atât fizic cât şi intelectual. Teama cea mai mare a mamei era de a nu face dintr-un copil normal unul neajutorat, de a nu-i insufla temerile ei, de a nu o face dependentă.
Am admirat-o pe această mămică pentru curaj şi capacitatea de conştienizare, pentru felul în care punea priorităţile şi nevoiele copilului în faţa nevoilor ei. Motivaţia pentru schimbare a acestei femei era însăşi fericirea fetiţei sale.
Iar la final, la ultima şedinţă concluzia noastră a fost că „mămica unui copil prematur va fi întodeauna altfel. Nu mai buna, nu mai rea, doar ALTFEL!

Cu respect şi admiraţie pentru toate mămicile pentru care motivaţia pentru schimbarea personală este chiar fiinţa pe care au adus-o pe lume, pentru felul în care, nu uşor, reuşesc să pună nevoile şi priorităţile copilului pe primul plan.
Iulia Păsărin

Psihoterapie Dezvoltare personala

Atacul de panică se manifestă prin apariţii bruşte sau intensificări ale anxietăţii, acompaniate de simptome precum:

  • palpitaţii, bătăi puternice ale inimii,
  • dureri în piept
  • ameţeli
  • transpiraţii
  • senzaţia de irealitate sau depersonalizare (detaşarea de sine insuşi)
  • dificultăţi în respiraţie, senzaţia de sufocare
  • frica de pierdere a controlului sau de a nu înnebuni;
  • frica de moarte;
  • parestezii {senzaţii de amorţeală sau de furnicături);
  • frisoane sau valuri de căldură

Concentrarea atenţiei pe senzaţiile corporale, gândurile catastrofice care pun stăpânire pe mintea persoanei care suferă un atac de panică nu fac decât să crească în intensitate aceste manifestări.

Atacul de panică poate fi însoţit de agorafobie sau nu. Agorafobia este anxietatea, teama faţă de locuri sau situaţii din care scăparea poate fi dificilă (sau jenantă) sau în care ajutorul poate să nu fie accesibil, în eventualitatea unui atac de panică sau de simptome similare panicii.

Situaţiile în care apare agorafobia (cu sau fără atac de panică) sunt evitate (de ex., călătoriile sunt restrânse) sau chiar sunt îndurate cu un consum emoţional foarte mare. De cele mai multe ori persoana solicită prezenţa unui companion.

Gândurile automante distorsionate care apar frecvent în atacul de panică şi agorafobie sunt:

„Voi face infarct”, „Voi pierde controlul”, „Voi înnebuni”, „Voi leşina”, „Voi muri”.

Atât atacul de panică cât şi agorafobia fac parte din spectrul tulburărilor anxioase. Anxieatea este definită ca teamă nejustificată faţă de o fiinţă sau obiect, un fenomenal naturii.

Dacă în fobia specifică obiectul fobiei este un stimul – teama de insecte, teama de întuneric, în fobia socială persoana se teme de evaluarea negativă, de socializare, de a nu se face de râs, în atacul de panică persoana se teme de senzaţiile interne care pot duce la pierderea controlului.

Factorii declanşatori ai atacului de panică pot fi:

  • un eveniment de viaţă stresant – asumarea unor noi responsabilităţi (de aceea inclusiv pregătirea pentru rolul de părinte – un o situaţie în esenţă pozitivă – poate duce al apariţia unui atac de panică),
  • un evenimet de viata traumatizat – diagnosticarea cu o boala grava, imbolnavirea sau accidentarea unei persoane dragi
  • schimbarea locuinţei,
  • schimbarea locului de muncă,
  • lipsa de odihnă care duce la oboseală, slăbiciune, scăderea randamentului şi care poate favoriza apariţia şi intreţinerea gândurilor catastrofice care pot duce la apariţia unui atac de panică.

În atacul de panică cu agorafobie sunt asociaţi cu o serie de stimuli precum: locurile publice aglomerate, spaţii deschise, situaţii în care ieşirea rapidă este blocată (lifturi, trenuri, maşini) călătoriile departe de casă, activităţi care cresc pulsul.

Printre tehnicile utilizate în gestionarea atacului de panică şi agorafobiei se numără:

  • relaxarea
  • crearea unei ancore
  • restructurarea cognitivă
  • desensibilizarea în imaginar şi / sau in vivo (în realitate)

Pe parcursul psihoterapiei se va discuta despre circumstanţele apariţiei atacului de panică (cu sau fără agorafobie), factorii care îl declanşează şi întreţin – gânduri distorsionate, factori exteriori.

De ce să lăsaţi teama să vă trăiască viaţa când vă puteţi bucura de atâtea lucruri frumoase?

Distracţia este dincolo de zona ta de confort care a devenit tot mai mică. Găseşte-ţi motivaţia de a-ţi relua viaţa, prieteniile dinaintea declanşării acestor temeri.

Sa tratezi EFECTELE fara a te apleca asurpa intelegerii si tratarii CAUZELOR care dau nastere fricilor irationale, anxietatii, atacurilor de panica, agorafobiei este ca si cand ai pune un plasture peste o rana nedezinfectata.

Iti sunt cunoscute aceste simptome? Hai sa aflam cum au luat nastere aceste temeri, ce intretine aceste firici si ganduri, sa ne aplecam asupra CAUZELOR si nu doar a tratarii EFECTELOR.

Iulia Păsărin – psiholog clinician autonom, psihoterapeut integrativ autonom

0728.967.011

Consiliere. Psihoterapie. Evaluare psihologica.

Printre colegii de la locul de muncă sunt şi persoane „deosebite” cu anumite sensibilităţi şi dificultăţi, altfel decât ale noastre. Mă refer la persoanele care suferă de depresie, anxietate, fobii, probleme de greutate, care au HIV, persoane cu diferite dependenţe, schizofrenie.

Stigmatizarea persoanelor „altfel” continuă şi astăzi, chiar dacă legislaţia descurajează acest lucru.

Desigur, sunt joburi care nu permit angajarea unor persoane cu astfel de dificultăţi din motive de siguranţă, dar sunt şi joburi în care aceste persoane pot funcţiona şi chiar au activat pe anumite posturi până în momentul la care au apărut simptomele bolii.

Team building-ul indoor, coaching-ul individual şi de grup au ca scop micşorarea prăpastiei dintre cei „normali” şi cei care sunt „altfel”.

In locul stigmatizării putem alege înţelegerea, comunicarea, ieşirea din tipar şi poate chiar adaptarea orarului de lucru pentru aceste persoane. Desigur, este nevoie ca şi angajatul să dea dovadă de implicare şi bunăvoinţă, de dorinţa de a fi util şi activ.

Schizofrenia nu te face mai puţin creativ, starile depresiv-anxioase nu te fac inutil, niciuna dintre aceste afecţiuni nu îţi anulează calităţile, realizările.

Comunicarea, flexibilitatea la nivelul conducerii firmei / organizaţiei şi urmarea unui program special de ameliorare şi control a unor gânduri, emoţii, comportamente de către persoana în cauză, toate aceste eforturi din partea ambelor părţi pot duce la contiuarea colaborării între angajat şi angajator.

Printre persoanele care se confruntă cu stigmatizarea în societate şi la locul de muncă se numără persoanele care suferă de stări anxios-depresive, persoanele care sunt infectate cu HIV, hepatita C, persoanele care se confruntă cu diferite dependenţe – alcool, nicotină (ţigări), persoanele cu probleme de greutate, cu afecţiuni dermatologice, cu schizofrenie, persoanele cu orientare sexuală diferită (homosexualitate)

În spatele reuşitei integrării acestor persoane „altfel” stau pe de o parte dorinţa de a da o şansă, comunicarea, flexibilitatea, informarea corectă, implicarea din parea angajatorului şi a colegilor, iar pe de altă parte dorinţa de a fi activ, util pentru sine şi pentru cei din jur, de a nu te autoexclude, voinţa, nevoia de autorealizare, dorinţa de integrare a persoanei afectate.

In articol se face referinţă la persoanele care şi-au păstrat randamentul util şi a căror stare de sănătate le permite atât fizic, cât şi cognitiv şi emoţional să se implice în activităţi profesionale.

Autor: Iulia Elena Păsărin – psiholog clinician, psihoterapeut, trainer şi consultat în cadrul Confident Training & Consulting

Aveţi un coleg / angajat „altfel” pe care îl apreciaţi şi aveţi nevoie de analiza, medierea şi integrarea lui la locul de muncă? Contactaţi-ne şi ne vom folosi experienţa şi profesionalismul în medierea şi rezolvarea acestei situaţii.

 Date de contact

Mostenirea de familie nu inseamna doar mostenirea genetica, culoarea ochilor, a parului, inaltime, greutate, predispozitie la anumite afectiuni, status social sau financiar, mostenire de familie este si bagajul emotional, al traumelor, fricilor, gandurilor, convingerilor, comportamentelor, modelelor de relationare pe care familia ni le face “cadou”.

Familia este nucleul societatii, in sensul in care ne raportam la ea ca la o matrice de la care pornim in relatiile cu noi si cu ceilalti.

Tipul de legaturi pe care le avem cu membri familiei, pe care le-am observat si le-am invatat prin imitatie inca din perioada copilariei, le repetam si in afara cadrului familial in relatiile cu ceilalti.

Tipul de relatie pe care o avem in familia de origine cu parintii, bunicii si alte persoane care ne pot influenta ca si prezenta in primii ani de viata, il ducem si in afara cadrului de familie si il repetam in relatiile cu ceilalti – la locul de joaca, la gradinita, la scolala, in relatiile de serviciu, de prietenie, de cuplu, de familie nou formata.

Cautarea continua a atentiei, a aprobarii exterioare, lipsa de sentimentului de valorizare poate sa vina din faptul ca nu s-a prea intamplat sa fii laudat/a, ca nu te-ai simtit “vazuta”, apreciat/a in familia de origine. Asta nu inseamna neaparat ca parintii nu te-au iubit, ci ca nu stiut sau nu au putut sa iti transmita acest lucru asa cum aveai tu nevoie, in limbajul perceput de tine.

O familie care ofera suport, siguranta, confort psihic si emotional copilului are foarte multe sanse sa creasca un copil un un stil de atasament securizant, autonom, deschis, increzator.

Relatiile fiica – tata, fiica – mama

Relatia unei fetite cu tatal ei este una speciala pentru ca tipul de relatie pe care o are cu acesta va constitui un model de relatie cu sexul opus mai ales in adolescenta si apoi la maturitate cand va fi devenit femeie. Nu mai putin importanta este si relatia cu mama care va fi un model de feminitate pentru fetita ei. La ea se va raporta vis-a-vis de modul in care se imbrac, vorbeste, se comporta.

Relatiile fiu – tata, fiu – mama

Tot astfel se intampla si cu relatia dintre baiat si tata. Pentru baietelul aflat la inceput de drum tatal va fi un model de urmat sau de “asa nu”, in functie de ceea ce ii transmite acesta ca si comportament, stil de gandire, convingeri de viata, credinte si valori referitoare la familie, raportarea la persoanele de sex opus. Cat despre relatia baiatului cu mama, aceata va sta la baza relatiilor baiatului devenit barbat cu femeile pe care le va intalni si cu care va intra in relatie, la modul in care trateaza femeile cu care interactioneaza la scoala, la locul de munca.

Desigur, modelul parintelui de acelasi sex cu copilul poate fi unul pe care fetita / baietelul il va urma intocmai sau din contra, va face tot posibilul sa nu fie precum mama / tata, sa fie opusul acestui model. Nu intotdeauna avem maturitatea ca odata deveniti adulti sa luam ce este bun pentru noi din modul in care parintii s-au comportat atat cu noi, cat si unul cu celalat, iar uneori, acest lucru ne poate duce pe o panta periculoasa pentru ca “nu vreau sa fiu ca …” poate duce copilul devenit adult intr-o extrema care inseamna rebelitate, dependente totul din dorinta de a nu se identifica cu “modelul”.

Referitor la mostenirea de familie Bertold Ulsamer spunea „copiiirareorisauniciodată nuîndrăznesc sătrăiascăo viață mai fericităsaumaiîmplinitădecât părinții lor. Inconștientei rămânloialitradițiilor de familienerostitecare funcționeazăinvizibil”. Psihoterapia te poate ajuta sa descoperilegături si forte inconștiente dupa care familia ta a functionat de-a lungul mai multorgenerații.

Nu foarte multi dintre noi ne dam seama cum credintele si modelele de funcitonare transimise transgenerational ne conduc viata, ne dicteaza cum sa gandim si cum sa ne comportam, ne fac sa jucam rolul victima, agresor sau salvator in relatiile cu ceilalti. Uneori, aceste traume ajung la suprafata prin visele pe care le avem si nu le intelegem sau ne este teama sa le intelegem si nu zabovim prea mult asupra lor.

Cunoasterea si constientizarea ranilor familiale, vindecarea lor, iertarea greselilor din trecut, desensibilizarea, autocunoasterea, autenticitatea sunt doar cateva lucruri care te pot ajuta in demersul tau de optimizare si evolutie personala, iar acest demers presupune implicare, dorinta de schimbare, disponibilitatea de a retrai evenimentele pentru a le putea ingelege, ierta si vindeca.

Este timpul sa despachetezi bagajele emotionale pe care le-ai primit mostenire, sa pastrezi ce este util, sa dai deoparte ce iti ingreuneaza sufletul, drumul, evolutia. Este timpul sa folosesti mostenirea familiala, radacinile, ca resurse care iti hranesc sufletul si mintea.

 

Solutia nu este sa negi, ci sa iti amintesti, sa intelegi, sa constientizezi, sa ierti, sa vindeci trecutul pentru a putea sa traiesti in prezent si a avea un viitor, pentru ca tu sa nu transmiti suferinta si traumele transgenerationale copiilor tai, pentru ca ei sa nu se mai lupte cu umbrele din trecut si sa primeasca de la tine pentru a duce mai departe resursele si valorile pe care familia ta ti le-a transmis, ti le-a incredintat!

psihoterapeut Iulia Pasarin

Este ceva natural şi normal ca micuţul tău să se agaţe de tine, să plângă, să fie neliniştit atunci când eşti nevoit să pleci de lângă el şi nu mai eşti în raza lui vizuală. Teama de a rămâne cu o persoană mai puţin familiară, de a-şi lua la revedere, de a se despărţii de părinţi sau de adulţii foarte apropiaţi cu care este obişnuit este normală la copiii mici până în jurul vârstei de 3 ani.

 

Între normalitate şi anxietatea de separare

Este normal ca micuţul tău să plângă atunci când pleci şi nu te mai vede în preajma lui, dar apoi atenţia lui se îndreptă către persoana care îl supraveghează (bonă sau alt adult) şi începe să se joace, să se implice în alte activităţi.

Nu este normal şi vorbim despre simptomele anxietăţii de separare atunci când:

  • Teama copilului nu scade în intensitate nici după 10 – 15 minute după ei plecat
  • Copilul se agaţă cu disperare de mama sau de adutul de care este puternic ataşat şi face crize de plâns
  • Copilul are manifestări somatice şi fiziologice precum stări de greaţă, stări de vomă, dureri de burtă, diaree, transpiră, tremură
  • Apar coşmaruri noaptea şi copilul chiar se trezeşte speriat
  • Nu mai vrea să meargă la grădiniţă, şcoală, petreceri cu alţi copii (în cazul refuzului de a merge la şcoală este nevoie să ne asigurăm că nu este vorba de anxietate şcolară, iar acest lucru se poate face prin stabilirea diagnosticului diferenţial de către un psiholog în urma unor discuţii cu micuţul)
  • Copilul nu vrea să se despartă de părinţi pentru că se teme să nu se întâmple ceva rău cu aceştia sau lui să nu îi fie rău
  • Micuţul se teme că părinţii nu se mai întorc (de aceea nu trebuie să îi spuneţi niciodată copilului că „dacă mă superi, nu mai vin acasă”, „dacă nu faci acest lucru, mă supăr şi plec” pentru că în sufleţul micuţului tău va lua naştere şi va creşte teama de abandon)

Când teama este foarte mare copilul poate dezvolta chiar un atac de panică.

 Elemente esentiale in diagnosticarea tulburarii de anxietate de separare la copii si adolescenti:

  • anxietate marcanta de a nu ramane singur, fara persoana de atasament si de a iesii din casa singur,
  • copiii nu pleaca singuri dintr-o camera in alta si prezinta un comportament de „agatare”, stand foarte aproape de parinti, devenind „umbra” parintelui prin casa sau solicita ca cineva sa il insoteasca in alta camera atunci cand are nevoie
  • ezitarea sau refuzul de a merge la culcare fara o persoana apropiata sau sa doarma in afara casei – copiii nu pleaca in excursii, peste noapte merg si „invadeaza” patul parintilor
  • anxietatea depaseste nivelul firesc pentru etapa in care se afla copilul
  • disconfort excesiv cand se afla in afara casei sau sunt separati de persoanele de atasament sau cand anticipeaza ca urmeaza sa fie separate de aceste persoane sau de casa
  • ingrijorare crescuta cu privire la starea de sanatate sau la posibilul deces  al persoanelor fata decre sunt atasati (in special atunci cand nu se afla in prezenta lor, simtind nevoia sa stie unde se afla si sa tina permanent legatura cu ele)
  • somatizari: cefalele, acuze adominale, grata varsaturi
  • copiii care sufera de tulburare de anxietate de separare sunt descrisi ca fiind obositori, intruzivi, cer atentie peramanenta

Elemente asociate in diagnosticarea tulburarii de separare la copii:

  • Retragere sociala,
  • Apatie,
  • Tristete,
  • Dificultati de concentrare (in a-si face temele),
  • Frica de animale, monstri, intuneric, hoti,
  • Rrefuz scolar, urmat de probleme academice si de izolare sociala,
  • Atunci cand sunt foarte suparati ca au fost despartiti de presoana de atasament copiii pot sa devina agresivi.

În această siutaţie în care copilului îi este greu să se despartă de tine NU este indicat să:

  • Pleci pe furiş
  • Nu îl brusca nici măcar verbal înainte să plecaţi în speranţa că dacă îl superi nu va mai plânge după tine
  • Să îl speria spunându-i că dacă plânge, nu vă mai întoarceţi
  • Să te întoarce din drum (acest lucru îi întăreşte comportamentul nedorit)
  • Nu îi spune poveşti care au ca subiect abandonarea copiilor (puilor de animăluţe) de către părinţi pentru că veţi mării teama de abandon a copilului şi acesta va deveni anxios şi nesigur pe el şi cu o slabă încredere în ceilalţi

 Ce este indicat să faci în cazul în care copilul tău se desparte de tine cu dificultate:

  • Să te joci cu el şi atunci când copilul este mai măricel şi puteţi comunica să îi spui că 5 minute pleci în altă cameră, iar apoi să creşteţi durata pentru care lipseşti la 10 minute, 15 minute şi aşa mai departe
  • Să vorbeşti cu el şi să îi spui că îl iubeşti şi imediat ce termini treaba pe care o ai, te vei întoarce la el
  • Sa creaţi un ritual de „la revedere”
  • Să îl laşi în compania jucăriilor preferate
  • Să nu îl cerţi înainte de plecare şi să îl laşi într-o atmosfera securizantă, liniştită, confortabilă din puct de vedere fizic şi emoţional
  • În cazul copilului cu vârsta de 5-6 ani îi puteţi spune că veţi fi bine şi că el va fi bine – pentru că una din temerile acestor copii este să nu paţească ceva sau părinţilor să nu li se întămple ceva ău (aşa cum am menţionat şi mai sus)

Dacă aţi încercat toate posibilităţile şi nu reuşiti să rezolvaţi această problemă legată de anxietatea de separare, nu ezitaţi să mergeţi la un psihoterapeut. Lucrând împreună şansele de a avea un copil independent, cu un un tip de ataşament sănatos, securizant, cu o stimă de sine crescută, independenţă în gândire şi acţiunile pe care le întreprinde vor creşte.

 

În loc de concluzii

Aşadar, teama şi agitaţia copilului în legătură cu plecarea unuia sau ambilor părinţi (uneori poate fi vorba de bunici sau orice adult de care copilul este puternic ataşat) este normală. Nu este însă normală grija intensă porvocată de despărţirea de adulţii din familie de care copilul este foarte ataşat.

Cu grijă, tact, răbdare şi dragoste vei reuşi să construieşti o legătură sănătoasă şi între tine, copilul tău şi cei cu care acesta vine în contact şi să ai un copil independent.

 

Copilul tau se confrunta cu aceasta dificultate? Poţi face o programare pentru o consultaţie şi împreună îl vom putea ajuta să înţeleagă, să controleze şi să depăşească această stare de nesiguranţă şi inconfort fizic şi psihic.

 

Iulia Păsărin

psiholog clinician şi psihoterapeut integrativ

0728.967.011, iulia.pasarin@yahoo.com, contact@iuliapasarin.ro

PsyEssential
CIF: RO
Strada Coltei
CP: 005 Bucuresti (Romania)
Tel: 0728.967.011

iulliapasarin@gmail.com

CABINET DE PSIHOLOGIE SI PSIHOTERAPIE