Cred ca este nevoie ca inainte de a aduce pe lume un copil, cei doi parteneri sa comunice, sa se asculte in adevartul sens al cuvantului , sa isi comunice clar si descis valorile si convingerile despre viata, despre cum doresc sa creasca un copil. De ce? Pentru ca vad  des, poate prea des, de ceva timp, in cabinet, familii care ajung sa se destrame sau sa traiasca un calvar psiho-emotional din cauza divergentelor de opinii asupra modului in care privesc felul in care sa creasca si sa educe un copil. Cine are de suferit? Toata lumea, dar cel mai mult copilul care va fi intr-o deriva continua, in a carei minte nu se va putea sedimenta notiunea de structura, de armonie, de consecventa, de siguranta.

Cred ca este corect fata de noi insine sa ne clarificam valorile si convingerile, care daca nu au puncte comune cu cele ale partenerului/partenerei este putin probabil sa existe o armonie de cuplu si cu atat mai putin de familie. Si cred ca sunt chiar printre noi, adultii de astazi, persoane care isi amintesc despre lipsa un o reguli, a unor limite, lipsa de consecventa in propriul proces de dezvoltare emotionala, psihica, in formarea sa ca om.

Inspiratie si ganduri senine!

Cu drag,

Iulia

0728.967.011

Din dorinţa de a-l atrage pe copil în diferite activităţi, de multe ori îi oferim recompense.

Oferirea unor recompense este şi un mod de manipulare ca acesta să facă ceea ce noi ne dorim, dar şi de “şantaj” – “nu ieşi afară dacă nu îţi faci temele”, “dacă îţi faci curat în cameră, îşi dau o prăjitură”. Oferirea de recompense se dovedeşte uneori a fi şi o cale comodă şi “rapidă” de a obţine rezultatul dorit la un moment dat.

Deşi s-au scris multe cărti şi articole pe această temă – atât pro cât şi contra recompenselor şi a motivaţiei extrinseci prin recompensă – nu intenţionez cu acest articol să condamn sau să laud acet tip motivare prin recompensă, ci doar să atrag atenţia asupra pericolelor recompenselor alimentare (în special).

Oferirea unor recompense alimentare este foarte periculoasă. Copilul va integra acest obicei şi va învaţa să se autorecompenseze în acest fel atunci când are o reuşită, dar există riscul să se “autorecompenseze” cu “o ciocolăţică, o prăjiturică” şi atunci când are un eşec pentru a-şi “îndulci ziua”, pentru că “merită ceva bun pentru efortul depus, indiferent de rezultat”.

Pe măsură ce copilul creşte există riscul ca atunci când se simte rău, când este trist, dezamăgit să se refugieze în mâncare pentru a căpăta o stare de bine, stare pe care o asociază – mai mult sau mai puţin conştient  – cu starea de bine resimţită în copilărie atunci când era recompensat pentru un anumit lucru cu “ceva dulce”, iar refugiul în mâncare poate deveni un pericol real.

Oferirea de recompense alimentare poate duce la obezitate (şi să nu uităm de obezitatea infantilă), la instalarea bulimiei care duce la declanşarea în serie şi a altor afecţiuni ale aparatului digestiv, ale inimii, dar şi la depresie sau dezvoltarea unor dependenţe.

Deşi sunt situaţii în care apelăm la motivaţia extrinsecă oferind steluţe, buline colorate este bine să începem să educăm copilul în spiritul motivaţiei intrinseci (a stării de bine pe care ne-o dă faptul că a făcut curat în cameră şi a fost lăudat – de exemplu).

Deşi este nevoie de mai mult timp şi implicare pentru a dezvolta un tip de motivaţie intrinsecă la copil, este de preferat ca în cazul în care apelăm pentru o perioadă de timp la recompense acestea să fie de tip recompensă socială (laudă, apreciere) sau în activităţi favorite (mers în parc, jocul la calculator pentru 30 de minute, mers la film) în defavoarea recompenselor materiale – bani, jucării, dulciuri.

În tot ceea ce am spus mai sus m-am referit în special la educarea în familie.

În ceea ce priveste şcoala, notele şi calificativele obţinute în cadrul instituţiei de învăţământ sunt şi ele o recompensă, dar, deşi la prima vedere încurajează o motivare extrinsecă, faptul că acel copil a învăţat şi a luat o notă mare, duce la primirea unor aprecieri şi laude verbale din partea celorlalţi, fapt care îl face să se simtă valorizat (pentru seriozitate, implicare, timpul acordat învăţării), caz în care vorbim de o recompensă pozitivă, care va duce la încurajarea motivării intrinseci, stimulând dezvoltarea unui tip de gândire de genul “învăţ, sunt apreciat, voi putea să îmi aleg orice profesie în viitor, voi fi independent şi voi face ceea ce îmi place”.

Şi în cazul performanţelor şcolare vom evita lucruri de genul “Poftim cea mai mare felie de prăjitură pentru că ai luat o notă bună” sau “Hai să îţi cumpăr o tabletă nouă”, ci mai degrabă o îmbrăţişare, apreciere verbală, valorizare prin gesturi şi cuvinte. Pentru că gândurile, gesturile şi emoţiile sunt hrănitoare şi potenţatoare pe termen lung.

Până data viitoare aveți grijă de voi şi de copilul vostru!

 Cu drag,

Iulia Pasarin, psiholog clinician si psihoterapeut

0728.967.011

Articol publicat si pe Smartandhappychild.ro

 

 

Ascunderea adevărului prin “omisiune” sau “distorsionarea realităţii” este un lucru întâlnit atât la copiii cât şi la adulţi. Pentru că subiectul este unul complex am să mă opresc în acest material asupra obiceiului de „deturnare” a adevarului la copiii mici şi preşcolari.

Copiii spun lucruri neadevarate, inventeaza „explicaţii”, fabulează sau distorsionează adevărul din diferite motive în funcţide de vârsta, situaţie şi motivaţia pe care o au. Dacă la început, în jurul vârstei de 3 ani, copiii spun minciuni pentru că nu fac diferenţa între imaginaţie, fantezie şi realitate, mai târziu motivele pentru care “modifică” sau “omit” adevărul pot fi diverse. Astfel, cele mai întalnite situatii în care copiii distorsioneaza adevarul sunt:

  • dorinţa de a ascunde că au făcut ceva “rău” pentru că ştiu că nu este bine ceea ce au făcut şi încearcă să ascundă adevărul temându-se de consecinţe şi / sau pedeapsă. De exemplu, nu mai au voie să se uite la un desen animat, nu mai au voie să se joace cu un anumit joc
  • nevoia de a-i impresiona pe ceilalţi şi atunci „înfloresc” adevărul, lasă frâu liber fanteziei
  • nevoia de a atrage atenţia, de a parea „interesanţi”
  • dorinţa de a manipula o persoană / situaţie. De exemplu, atunci când sunt (chiar si ocazional) în grija unei persoane străine spun că mama îi lasă să mănânce câte dulciuri vor sau îi lasă să se uite la televizor cât vor ei
  • imitaţia – dacă fraţii, copiii mai mari sau adulţii din jurul lui mint şi nu păţesc nimic, copilul va crede că este în regulă să facă şi el acelaşi lucru nevăzând nimic rău în asta.

Ce putem face pentru a încuraja copilul să spună adevărul?

În primul rând trebuie să ţinem seama de vârsta pe care copilul o are. Atunci cand copilul este foarte mic „minciunile” sunt rodul imaginaţiei coplului.

In cazul in care copilul se apropie de vârsta de 5 ani putem să discutam cu el despre consecinţele pe care le poate avea distrosionarea adevărului, putem să utilizăm poveşti şi jocuri tematice pentru a-l încuraja să spună adevărul.

Pedepsirea copilului pentru că „distorsionează adevărul” nu este o soluţie, impotant este ca el să înţelegă diferenţa dintre bine şi rău, dintre adevăr şi minciună, faptul că o minciună spusă poate avea consecinţe neplăcute pentru anumiţi oameni. Vorbind, povestind şi jucându-ne cu copilul îi putem exemplifica importanţa adevărului şi punem fundaţiile asumării responsabilităţii pentru ceea ce spune şi face copilul pentru când va creşte mai mare şi va înţelege mai bine.

Este foarte importantă puterea exemplului pentru că in cazul in care copilul îi vede pe cei din jur spunând minciuni fără să păţească nimic, atunci va considera că este ok să minţi dacă şi fratele / sora / mami / tati / buni face acest lucru.

Este important să vă păstraţi răbdarea şi să îl încurajaţi pe copil să recunoască dacă a greşit / a spus o minciună. Vorbiţi cu el despre acest lucru. Aveţi grijă ca şi limbajul non-verbal (mimică, gestică, poziţia corpului), paraverbal (tonul vocii) să fie în acord cu ceea ce spuneţi şi adaptat situaţiei şi vârstei copilului.

Până data viitoare vă doresc linişte, echilibru şi răbdare cu puiul vostru! El va fi oglinda voastră, a familiei!

Cu drag,

Iulia Păsărin – psiholog clinician şi psihoterapeut integrativ

0728.967.011

Resurse: “Lies: why children lie and what to do” Raising Children Network

 

“Într-o zi, un om văzu din întâmplare un cocon şi se opri să-l studieze. În mica lui gaură, omul observă un fluture care se străduia să iasă. Rămase multe ore lângă cocon urmărind fluturele care părea că se află pe punctul de a abandona, fără să poată ieşi prin gaura care rămânea mereu la fel de mică.

Omul decise atunci să ajute fluturele. Luă un cuţit, deschise coconul şi fluturele ieşi imediat. Totuşi, trupul lui era slab şi amorţit, iar aripile mici şi fragile abia se mişcau.

Omul continuă să-l observe, spunându-şi că aripile fluturelui se vor deschide, dintr-o clipă în alta, şi că atunci insecta va putea să-şi ia zborul.

Dar nu se întâmplă nimic! Fluturele îşi petrecu restul vieţii târându-se pe pământ, cu trupul lui slab şi aripile chircite. Niciodată n-a putut să zboare.

Ceea ce omul nu a înţeles, în intenţia lui de a-l ajuta, este că trecerea prin orificiul coconului i-ar fi permis fluturelui să facă efortul necesar ca să poată trimite lichidele vitale din trupul lui aripilor, ceea ce i-ar fi permis să zboare.

Ca şi fluturii, copiii învaţă să-şi deschidă aripile iar cei care îi înconjoară ştiu să le fie aproape, păstrând însă distanţa potrivită.” (“Lectia fluturelui” adaptare după un text italian anonim)

 

Aceasta poveste este o metafora si pentru parinti.

Uneori este bine sa iti lasi copilul sa se descurce singur, asa va capata incredere in el, va invata si ce este reusita, dar si ce este esecul, dezamagirea si va invata cum sa treaca peste lucrurile mai putin placute, sa se mobilizeze, sa nu se lase doborat, sa aiba o gandire de invingator. Va invat cum sa se mobilizeze sa treaca peste obstacole,sa isi dezvolte abilitatile de viata, sa “zboare” si sa aiba “aripi puternice”

Incercati sa nu va faceti copilul sa fie dependent de voi. Fiti alaturi de el si spuneti-i ca il sustineti, incurajati-l sa aiba initiativa, sa fie creativ, sa se joace cu ceilalti copii, sa se implice in activitati cu grade diferite de dificultate pentru a invata sa isi dezvolte gandirea, creativitatea, sa gaseasca propriile solutii la problemele intampinate pentru ca un leader adevarat le arata celor din jur ce si cum sa faca, iar pentru a stii ce si cum este nevoie de experienta, de experienta proprie care se formeaza pe parcursul dezvoltarii copilului de-a lungul intregii sale evolutii.

Iubiti-va, incurajati-va copilul sa isi deschida aripile si sa zoboare!

 Cu drag pentru toti copiii si parintii, dar si pentru copilul din fiecare parinte:). Lasati-l sa „zboare”!

Iulia Pasarin

Ştim cu toţii că principala activitate a copiilor este jocul. Jocul cu păpuşi, maşinuţe, animăluţe de companie, jocul cu adulţii apropiaţi sau cu alţi copii, iar uneori jocul cu prieteni imaginari. Când apar prietenii imaginari? În jurul varstei de 3 ani imaginaţia copiilor devine foarte activă, aşa că nu trebuie să vă îngrijoraţi dacă vă surprindeţi copilul jucându-se sau vorbind cu unul sau mai mulţi prieteni imaginari. Apariţia prietenului imaginar în viaţa copilului se poate datora mai multor factori. Am să mă opresc asupra câtorva dintre aceştia, precum:

  • singuratatea, faptul că nu are prienteni cu care să se joace atât de mult cât îşi doreşte,
  • dorinţa de a deţine controlul, un prieten imaginar “făcând” şi “acceptând” întodeauna ceea ce doreşte copilului,
  • dorinţa de a fi acceptat, prietenul imaginar acceptă toate ideile, gândurile, faptele copilului fără a-l critica,
  • timiditatea, copilul temandu-se sau ruşinându-se prea tare să spună anumite lucruri despre el, cum ar fi faptul că se teme de întuneric şi atunci va spune “prienenului meu îi este frică de întuneric” adevăratul mesaj fiind ascuns în spatele acestui joc,
  • fuga de responsabilitate, de pedeapsă – în aceste situaţii copilul dând vina pe prietenul imaginar atunci când sparge un pahar, scrie pe perete sau face alta boroboaţă,
  • un refugiu în lumea basmelor în care ei cred.

Apariţia prietenilor imaginari este un produs al fanteziei copilului care dă dovadă de creativitate, originalitate, de capacitatea de a se adapta factorilor exteriori şi de a face faţă temerilor aşa cum poate la vârsta lui. Prietenii imaginari pot fi personaje din benzile desenate, din filmele pe care le-a văzut copilul sau personaje despre care i s-a povestit, dar pot fi şi creaţia originală a minţii copilului, un “mix” între aceste personaje şi altele imaginate de el.

Când copilul peterece prea mult timp cu prietenii imaginari Prientenii imaginari îl pot ajuta pe copilul tău să îşi exprime nevoile, fricile, dorinţele, să îşi exprime trăririle atunci când din diferite motive nu poate face acest lucru direct pentru că îi este ruşine sau teamă, dar te pot ajuta şi pe tine să îţi cunosti mai bine copilul. Dacă micuţul tău vorbeşte despre temerile prietenului său imaginar, discută cu el despre ce simte vis-a-vis de fricile acestuia. De exemplu, dacă fiul sau fiica ta îţi spune că prietenul lui se teme de câini, vorbeşte cu el, vezi ce simte, cum gândeşte, învaţă-l să îşi recunoască temerile, să exprime ceea ce gândeţte fără a critica modul în care prientenul lui imaginar “intermediază” lucrurile, învaţă-l să controleze aceste temeri. Dacă totuşi copilul tau preferă să se joace cu prietenii imaginari şi atunci când se poate juca cu copii reali, de vârste aproiate, acceptă greu prietenia şi compania altor copii, ar trebui să vezi ce se intamplă, de ce doreşte să facă acest lucru, de ce fuge. Cu abilitate, discutând cu copilul poţi afla multe lucruri despre el, despre temerile şi nesiguranţa lui, despre sursa lor. Dacă ai nevoie de ajutor nu ezita să apelezi la un psiholog. Acesta îl poate ajuta pe copil să îşi exprime temerile şi să le recunoască, să îşi dezvolte abilităţile de comunicare şi relaţionare, dar acest lucru îl poate face numai în parteneriat cu tine, părintele lui.

Ce poţi să faci?

Ca şi parinte nu trebuie să îl întrebi pe copil dacă are prieteni imaginari dacă el nu îţi vorbeşte aceştia (da, uneori pot fi mai multi prieteni imaginari J ). Dacă alege să îţi spunî despre acest prieten imaginar fii înţelegator, suportiv şi nu râde de copil, acest lucru s-ar putea să afecteze comunicarea voastră, dar şi imaginea pe care şi-o formează copilul despre el. Totuşi, în activităţile copilului nu îl include şi pe prietenul lui imaginar, decât dacă copilul doreşte acest lucru şi îşi exprimă dorinţa direct. Este posibil că atunci când greşeşte copilul să dea vina pe prientenul lui imaginar sau pe jucării, acest comportament netrebuind acceptat şi încurajat de părinţi. Este bine să încerci să responsabilizezi copilul pentru faptele sale, dar ai grija să alegi cu atenţie cuvintele, adaptează discursul, tonul, comportamentul vârstei copilului pentru ca cerinţele tale să fie înţelese de copil şi ai grija la cuvinte, tonul vocii, mimica şi gestica pe care o ai atunci când discuţi cu el. Până în jurul varstei de 5 ani copii nu fac prea bine diferenţa dintre real şi imaginar motiv pentru care nu trebuie să fi prea dur cu el. Este chiar tentat să creadă că toate lucrurile din jur sunt însufleţite, aşadar nu râde de el şi nu îl certa, doar fii alături de el şi explică-i cu răbdare şi folosind cuvinte pe care să le înţeleagă. În cazul în care copilul tău “îţi prezintă” preietenul imaginar este ok să îl accepţi, dar nu îl încuraja să se joace prea mult cu acesta, atrage-l în jocuri care îi plac, implică-i şi pe ceilalţi copii pentru a încuraja relaţionarea şi interacţiunea cu lumea reală, pentru a-i dezvolta abilităţile de comunicare, încrederea în el.

Articol scris de Iulia Păsărin- psiholog clinician şi psihoterapeut integrativ

Doresti o programare pentru tine sau copilul tau? O poti face la numarul 0728.967.011

Poate asocierea fotografiei cu textul in engleza sunt alturare aleatoriu de cei care le-au postat si au alt rationament pentru ei, dar vazandu-le impreuna nu am putut sa nu ma gandesc ca se intampla uneori si asa.

Orgoliilor si luptelor parintilor le cad prada proprii copii.

Si nu pot sa nu ma intreb in cate cupluri copilul s-a nascut “din cauza” dorintei unuia dintre parteneri (parinti) sau a bunicilor sau pentru ca “trebuie, pentru ca asa este normal”

Si totusi, daca i-ati adus pe lume, sunteti responsabili pentru ei, pentru ceea ce sunt si pentru ceea ce devin.

Dati-le o sansa! Priviti-i si vedeti-i, ascultati-i si auziti-i, lasati-i sa va iubeasca si iubiti-i. Poate prin ei aveti si voi a doua sansa.

Nu, nu vreau sa critic sau sa dau sfaturi, doar sa va fac sa va repozitionati si sa vedeti rolul de parinte si din alta perspectiva.

Cu drag,

Iulia

PsyEssential
CIF: RO
Strada Coltei
CP: 005 Bucuresti (Romania)
Tel: 0728.967.011

iulliapasarin@gmail.com

CABINET DE PSIHOLOGIE SI PSIHOTERAPIE