Nu cu mult timp in urma am cunoscut o femeie de aproximativ 45 de ani. Sufletul ii era oboist de suferinta, corpul o tradase si el – cu somatizari la nivelul organelor genitale si zona lombara. Nu spunea prea multe. I-a luat ceva timp pana sa aiba curaj sa se autodezvaluie. Si atunci, i-am cunoscut drama. Drama de a nu se bucura de rolul de mama. Cu o privire ancorata in trecut si cu lacrimile sapand pe obrajii prea imbatraniti inainte de vreme, povesteste cum cu 20 de ani in urma a adus pe lume doi copii, gemeni – o fetita si un baietel. Baietelul l-a pierdut la 3 zile de la nastere, iar fetita la aproape 5 ani. Copiii s-au nascut perfect sanatosi, dar le-a fost dat sa ajunga ingeri.
Durerea acestei femei era veche, dar actualizata din cand in cand de voci care ii spuneau, fara sa stie povestea, „nu ai de unde sa stii, nu esti mama”. Si rana se redeschidea, mai dureroasa de fiecare data. Timpul nu a sters, nu a vindecat, iar „cuvintele-pumnal” sapau mai adanc de fiecare data, nedandu-i sansa sa „uite”
Si atunci, mi-a venit in minte o alta doamna pe care amcunoscut-o putin mai demult. O doamna careia nu parea sa ii lipseasca nimic …. si totusi, o durea gandul ca a renuntat la ideea de a deveni mama. De ce? Pentru ca pierzand mai multe sarcini (prin avort spontan) si facand investigatii a aflat ca si daca ar fi dus sarcina la bun sfarsit sansele de a aduce pe lume un copil sanatos erau minime. Si atunci, a facut sacrificiul suprem si a renuntat. Si-a asumat riscul de a fi „o mama cu copii nenascuti” si de a se descurca cu replica „tu nu ai copii, nu stii cum este”.
Bucurati-va de copiii vostri si incercati sa nu mai judecati femeile care nu sunt mame. Nu stiti povestea din spate si lacrimile inabusite in perna.
Liniste in suflet, ganduri intelepte si cuvinte cumpanite!
Iulia
psiholog clinician, psihoterapeut