Din clipele în care viitoarea mămică simte cum este lovită în burtică de micuţul nenăscut, când îl vede la ecografie, când îi aude bătăile inimii prin stetoscopul medicului, încă de atunci ea se îndrăgosteşte iremediabil de el – crâmpeiul de viaţă ce sălăşluieşte în ea, ce este dependent de ea. Emoţiile trăite de viitoarea mămică sunt mai intense – atât bucuriile şi gândurile legate de viitor, cât şi temerile legate de imprevizibil, de evenimente care pot duce la pierderea sufleţelului ce abia se formează, de riscurile apariţiei unor malformaţii, de a nu putea duce sarcina la termen. Despre aceste mame care nu duc sarcina la termen şi care nasc prematur am să vorbesc acum, despre schimbarea care apare în viaţa lor şi care nu va disparea niciodată.
Instinctul de a-l proteja pe copil este (sau ar trebui) să fie prezent la toate mamele. Dar pentru femeia care naşte prematur devenind mamă „puţin mai devreme” pentru copilul ei, totul se schimbă: relaţia cu sine, cu partenerul, cu familia, viaţa profesională, modul în care se reaportează la ceilalţi.
Am avut şansa să fiu alături de o astfel de mămică. Am trăit alături de ea fiecare moment în care mi-a povestit evoluţia sarcinii de la prima „lovitură din interior” pentru a-şi face simţită prezenţa, până la conracţiile vremelnice care au făcut-o să aducă pe lume o fetiţă, o fetiţă perfectă, deşi „în miniatură”. Şi din acel moment viaţa ei i-a fost dedicată minunatei „jucării vii” care o privea cu ochii mari si căua să se agaţe de mâna ei, de tot ce întâlnea. Din acel moment această mămică s-a simţit ciudat – puternică şi slabă în acelaşi timp.
Prima întălnire cu aceată mămică a avut loc la puţin timp după ce fetiţa a împlinit 3 ani. Amalgamul de gânduri şi sentimente contradictorii avute în legătură cu integrarea fetiţei într-o instituţie de învăţământ – grădiniţă – şi nevoia de a o ştii în siguranţă au determinat-o să împărtăşească temerile, gândurile, visurile pe care le avea. Era la mijloc între dorinţa de a avea un copil normal, independent (raportat la vârsta ei) şi teama de a nu i se întâmpla ceva rău, dorinţa de a o supraproteja – cum chiar ea a spus.
Fetiţa era dezvoltată normal pentru vârsta ei atât fizic cât şi intelectual. Teama cea mai mare a mamei era de a nu face dintr-un copil normal unul neajutorat, de a nu-i insufla temerile ei, de a nu o face dependentă.
Am admirat-o pe această mămică pentru curaj şi capacitatea de conştienizare, pentru felul în care punea priorităţile şi nevoiele copilului în faţa nevoilor ei. Motivaţia pentru schimbare a acestei femei era însăşi fericirea fetiţei sale.
Iar la final, la ultima şedinţă concluzia noastră a fost că „mămica unui copil prematur va fi întodeauna altfel. Nu mai buna, nu mai rea, doar ALTFEL!
Cu respect şi admiraţie pentru toate mămicile pentru care motivaţia pentru schimbarea personală este chiar fiinţa pe care au adus-o pe lume, pentru felul în care, nu uşor, reuşesc să pună nevoile şi priorităţile copilului pe primul plan.
Iulia Păsărin